Acest film este atat de grozav!

Acest film este atat de grozav!

La cumpăna dintre suflete

-          pentru Irina şi Alexandru

1.

-          Ai curajul să scrii, dar să vorbeşti nu ai? De ce nu răspunzi la telefon? – citeşte revoltată şi îndurerată.

-          E pe silent.

-          Te rog, răspunde!

Ea priveşte pe geam înlăcrimată, în timp ce el vorbeşte revoltat, trist şi plin de aceeaşi durere, despre dragostea lui:

-          Îţi spun pentru ultima dată: te iubesc foarte mult, dar nu mai pot! Vreau să discutăm pentru ultima oară, să ştiu ce am de făcut. Aştept de câteva ore telefonul tău...

-          Dar tu te-ai întrebat de ce nu am sunat până acum?

Vocea i se schimbă. Devine bărbatul cald, ce o iubeşte fără să ţină cont de faptul că îi despart ani şi oameni, prejudecăţi şi reguli:

-          Nu ştiu, draga mea, ce s-a întâmplat?

-          Am fost s-o iau pe mama, nu s-a întâmplat nimic...

-          Cu mine s-a întâmplat ceva când am plecat de la tine... m-a muşcat câinele. Eram foarte nervos şi nu mi-am dat seama că  am dat peste el...

Priveşte în continuare pe geam... câinele acela nu l-a muşcat niciodată, ce s-a întâmplat oare? Hm... e clar că starea lui era de la -0 în jos... câinele acela îl îndrăgea.

Ciudate căile vieţii. Oamenii ăştia se iubesc de câteva luni cu o dragoste care a rupt gratiile tuturor închisorilor.

- ... îmi pare rău, îi spune ea cu dorul în suflet. Dorul acela de a-l mângâia, de a-i privi ochi care o adoră, de a-l strânge în braţe.

- Pune în balanţă ce a fost bun între noi şi ce a fost rău şi decide. Te aştept. Îţi dau 2 variante: ori vii cu sufletul deschis la mine şi ai încredere în mine şi în dragostea noastră, ori pune într-o sacoşă hainele mele, adu-mi-le şi asta e...

I se strânge sufletul. Exact ceea ce gândise ea cu câteva ore înainte că va face: va merge să-i ducă tot, să-i spună că îl iubeşte, dar că se opreşte aici. Nu se mai poate.

Telefoanele se închid. În sufletul ei se porneşte furtuna. Decisă, ia o sacoşă şi aşează puţinele lucruri pe care şi le-a lăsat la ea. Se îmbracă şi porneşte spre el.

Drumul îi pare cruce de piatră. Îi năvălesc amintiri atât de frumoase şi clipe în care a rănit-o fără să aibă habar...

-          Bună!

El pare fericit că o vede. Se ridică şi ochii îi cad către sacoşă. Se uită la ea, apoi în sacoşă şi o aude cum spune trist: „Sunt hainele tale! Stau 5 minute şi plec.”

Lumea pare că se opreşte pentru o clipă. Pentru el. Pentru ea s-a oprit în clipa în care l-a văzut pe fotoliul pe care stătuseră cândva îmbrăţişaţi...

-          Mda. Frumos.

Se aşează la laptop. Pare indiferent. După câteva secunde însă... o întreabă cu voce îndurerată:

-          Poţi să-mi spui de ce ai luat decizia asta?

-          Pentru că nu mai pot.

-          Ce ţi-am făcut atât de grav?

Întrebarea lui îi pare puerilă. Îi vine să-i strige ca un leu într-o cuşcă: „La dracu’ cu întrebările tale stupide, cum ce mi-ai făcut? M-ai umilit, mi-ai arătat că nu valorez nici o coajă de portocală, mi-ai călcat mândria în picioare, m-ai făcut să cred că motivul pentru care suntem împreună este acela că SUNT IEFTINĂ, nu pentru că mă iubeşti. Că eu nu cer diamante, nu cer hoteluri de lux, nu cer maşini şi carduri pline! Şi pentru că n-o fac, te-ai culcat pe urechea că pentru mine nu ai de ce să faci vreun sacrificiu. Eu primesc numai dacă cer. Atenţie. Şi când cer, primesc pe jumătate...”

-          Nu mai pot, eu nu pot să merg mai departe cu un bărbat pe care să îl împart. Cu un bărbat care niciodată nu va fi numai al meu. Pentru care sunt cealaltă.

-          Nu eşti cealaltă! Ea a devenit cealaltă! Şi dacă renunţi acum îmi dau seama cât am greşit faţă de ea, pentru că am neglijat-o pentru tine, pentru femeia care nu are curajul să lupte alături de mine.

-          Să lupt pentru ce, Alexandru? Când ştiu sigur că nu vei fi niciodată al meu, că va trebui să te aştept mereu în cele mai frumoase clipe din viaţă, şi să ştiu că eşti acolo, iar eu stau singură?

-          Irina, m-ai iubit vreodată?

-          Doamne, ce prostii întrebi! Normal că te-am iubit.

-          Cât de mult?

-          Nu ştiu să-ţi spun. M-am luptat cu toţi pentru dragostea asta... asta nu îţi spune nimic?

-          Şi eu nu am luptat alături de tine? Nu a trebuit mereu să te scot din stările alea tâmpite, să te fac din nou să râzi? Te-ai întrebat vreodată ce e în sufletul meu? Tu m-ai întrebat pe mine vreodată cum mă simt, ce probleme am?

-          Ai luptat alături de mine, dar pe cine să întreb ce probleme are, când de fiecare dată când am făcut-o am auzit aceleaşi „Lasă, nu-ţi bate capul tu!” ? ştiu foarte bine cum sunt bărbaţii. Când nu vorbesc nu ai de ce să insişti. Sunt altfel decât noi, femeile.

-          Şi dacă ştii că suntem altfel, pe mine de ce nu mă înţelegi?

Ce să înţeleagă? Faptul că ea va fi mereu cea care.... şi cea care.... ?

-          Tu nu eşti în situaţia mea... nu mai pot să lupt.

Şi lacrimile îi inundă faţa.

-          Ce urâţică eşti când plângi!

Tăcere şi suspine...

-          Dar ai încercat vreodată să lupţi? Te-ai gândit vreodată că o dragoste ca asta nu întâlneşti zilnic şi că oricât ai căuta, nu vei găsi perfecţiune? Te-ai gândit că poate vei fi cu un tip singur, care însă nu îţi va oferi nici jumătate din cât îţi ofer eu? Doar pentru că el nu are situaţia mea, crezi că te va face fericită? Irina, avem vise comune, avem proiecte de făcut împreună... mă gândisem să publicăm cartea, să facem filmuleţele, să mergem acolo, şi acolo, şi acolo...

-          Şi de ce nimic nu am făcut până acum? E vina mea că tu ai amânat mereu?

Tăcere din nou. Ea plânge. Cu faţa în palme, cu gândurile în pumni şi cu visele ei făcute praf, îi strigă în gând:

„La dracu’ cu vorbele! Sunt sătulă de ele, mereu am auzit promisiuni, chiar nu există bărbat pe lumea asta care să împlinească ceea ce spune? Chiar nu există bărbat care să nu amâne şi să nu regrete femeia pe care o iubeşte decât atunci când a pierdut-o? Chiar nu se poate să fie prevenite despărţirile, chiar nu sunteţi în stare, niciunul, nici chiar tu, bărbatul care m-a făcut să cred că în sfârşit, în afară de dragoste, cu o femeie poţi face şi ceva care să rămână dincolo de voi? Chiar nu poţi să NE pui pe primul loc în viaţa  asta, să discutăm împreună despre cum vom realiza toate câte ne dorim? Chiar nu poţi să îmi arăţi că pot fi mândră de decizia pe care am luat-o, aceea de a mă lupa cu toţi pentru dragostea asta? Chiar nu poţi să faci ca toţi să îşi înghită cuvintele, când spun că pentru tine sunt decât o puştoaică pe care o încânţi cu nopţi de sex şi care îţi împlineşte nevoile sexuale? De ce nu poţi să mă faci mândră de alegerea făcută, aceea de a rămâne cu tine, indiferent de acuzaţiile celorlalţi? De ce nu eşti în stare să mă iei de mână şi sufletul în palme să să le arătăm tuturor că nu reprezint pentru tine decât una tânără? De ce nu eşti capabil să le arăţi tuturor celor ce îţi spun că eşti naiv crezând că voi rămâne lângă tine, deşi nu mă leagă nimic de tine? De ce nu poţi să le dovedeşti că NE iubim, ci nu ne folosim unul de altul? De ce nu eşti capabil să te gândeşti mai des la faptul că pe mine nu este de ajuns să mă cucereşti, ci să mă PĂSTREZI? M-ai cucerit şi-acum ce faci? Laşi totul să se stingă, nemainteresându-te că vreau să lăsăm ceva în urma noastră, că vreau să FACEM împreună ceea ce nu am reuşit să facem niciodată cu altcineva?”

Nepăsarea asta o doare mai tare decât au durut-o loviturile primite cu mulţi ani în urmă. I se pare că acest bărbat este cu ea numai pentru că nu a găsit încă alta care să îi ofere mai mult decât îi oferă ea. I se pare că rămâne lângă ea nu pentru a-şi clădi fericirea împreună, ci pentru a fi el fericit, fiind iubit de o femeie care îi arată că îl iubeşte altfel decât i-au arătat altele. O femeie care nu are bani, care nu plăteşte jumătate ieşirile lor, şi care, chiar dacă ar avea miliarde, nu s-ar folosi de ei pentru a-l impresiona, ci pentru a realiza împreună cu el ceea ce nu a putut cu altcineva.

O doare că printre amintiri nu găseşte decât clipe în care a primit câte o floare, câte ceva ce a bucurat-o mai mult decât orice diamant din lume. O doare că el nu a venit niciodată la ea s-o strângă în braţe şi să plece acasă fericit că a avut-o pentru câteva clipe, o doare pentru că i se pare că toată relaţia asta a fost de fapt o închipuire a ei. Că de fapt s-a îndrăgostit de nişte AŞTEPTĂRI  de la ce înseamnă el, ci nu de bărbatul acesta rece şi care pare că doar gândeşte, dar nu se grăbeşte să împlinească nimic din ceea ce spune că vrea sa realizeze lângă ea.

-          Nu, nu e vina ta că am amânat... – îi răspunde cu capul în pământ. Dar am crezut în dragostea asta, am crezut că în sfârşit am găsit femeia aceea care să nu fie interesată de banii mei, ci de dragostea mea. Care nu m-ar părăsi ca altele dacă nu aş mai avea... am crezut că există dragoste adevărată, care să nu ţină cont de nimic şi care să treacă peste orice. Am crezut că mă pot pierde în sufletul tău, am crezut că vom fi împreună o viaţă...

-          La dracu’ cu banii tăi, dacă mă interesau ei nu stăteam cu tine nici o săptămână, ce bani mi-ai dat tu mie, câţi bani ai cheltuit tu cu mine, să aduci vorba de ei? Eşti obsedat de ce ţi-au făcut altele, de faptul că pe altele le-a interesat de situaţia ta financiară şi te răzbuni exact pe cine nu merită. Eşti obsedat că altele te-au părăsit pentru alţii, datorită situaţiei tale şi acum ţi-e frică să nu păţeşti la fel...

Se opreşte. N-are rost să-i mai spună că dacă el i-ar împlini nevoile ca femeie, că dacă el ar fi bărbatul care s-o ridice, nu l-ar părăsi niciodată, ci ar face orice pentru a rămâne întotdeauna împreună. Dar cum să creadă în el, când tot ce face este să o tragă în jos, nepăsându-i de dorinţele ei, de nevoile ei, de cariera ei, de clădirea RELAŢIEI LOR prin discutarea tuturor problemelor lor? Cum să creadă în el, când niciodată nu îi vorbeşte despre nevoile lui, despre durerile si problemele lui, ci o tratează ca pe o copilă care nu e capabilă decât de a face dragoste? Cum să creadă în el, când el nu vede în ea femeia aceea dispusă să se lupte cu Dzeu pentru dragostea lor, femeia aceea care să treacă prin foc pentru el, femeia aceea care să fie dispusă să renunţe la ea pentru EI? Cum să creadă în el, când i-a arătat că de când sunt împreună, alţii au fost mai importanţi decât ea, exact când ea avea nevoie de el, de sprijinul lui, de dragostea lui? când atunci când ea avea probleme, tot ce auzea erau vorbe: „NU ÎŢI MAI FACE GRIJI, VOM REZOLVA! SUNT BĂRBATUL TĂU!” Dar nici o soluţie?

Îi vine să-i strige în faţă: „ Pentru tine poate au fost doar vorbe dorinţele de a avea fetiţa noastră, pentru mine a fost un vis. În care am crezut până în clipa când am ajuns să mă întreb ce i-ai putea oferi? Vorbe, promisiuni? Timp înjumătăţit, un sfert de poveste citită înainte de culcare, căci te vei grăbi să ajungi dincolo? Promisiunea că veţi merge împreună la film, care să fie spulerată de telefonul vreunui prieten sau al vreunei alte femei care vrea să te vadă, să bea cu tine un pahar de bere?”

Dar tace. Vorbele sunt dure uneori, iar în unele clipe pot distruge tot. Preferă să le păstreze pentru clipa în care vor fi calmi şi el va decide să o asculte fără să ridice vocea, fără să i se pară că loveşte în el. Până când el va putea să o privească precum o femeie care vrea un viitor lângă el, ci nu ca pe o fetiţă care vrea acum o portocală şi pentru care nu mai contează ce se întâmplă când o are în mână.

Continuă să plângă pe marginea patului. Toare aceste gânduri i se zbat în suflet.  El se ridică de pe fotoliu, îi cuprinde faţa în palme, îi şterge lacrimile şi-i spune zâmbind:

-          Eşti chiar urâţică atunci când plângi. Gata, opreşte-te.

Lacrimile năvălesc şi mai puternic, o înneacă hohotele de plâns şi simte cum totul se năruie în jur.

-          Gata, iubita mea scumpă, nu mai plânge! Micuţa mea dragă, te iubesc! Gata, linişteşte-te, sunt al tău!

Într-o clipă de furie îi vine să-l lovească, să se elibereze de toată durerea asta, căci nu-i poate striga: „ Cum dracului spui că eşti al meu? Al meu, când mereu trebuie să te aştept plângând din braţele altcuiva? Care al meu, când trebuie să te împart cel puţin la 2?”

-          Tu nu înţelegi că eu nu voi putea merge mai departe cu tine, ştiind că mereu va trebui să fiu pe locul al 2 lea, că mie îmi vei da ce rămâne?

-          Dar de ce nu vrei să încerci? Sunt aici acum, nu acolo.

Simte cum îi explodează o bombă în moalele capului. Ce să încerce? Când toate sacrificiile sunt de fapt pentru ce are acasă, ci nu pentru ea? E aici pentru că are un job, pentru că trebuie să fie acolo, pentru că atunci când e acasă nu răspunde la telefoane legate de muncă, atunci când este cu ea, însă, pleacă pentru a rezolva toate câte are nevoie.

-          Eşti aici pentru că ai un job.

-          Puteam să fiu acasă. Am venit pentru tine.

De fapt venise ŞI pentru ea. Îşi trimisese angajaţii acasă, căci rămânea el. Când pleca acasă, îi ţinea cineva locul. Acum însă... deşi îi promisese că vor sta împreună, el trebuia să fie prezent la muncă. La ea va veni doar seara. Cu ea nu va merge la patinoar, cu ea nu va merge să se plimbe, nu vor avea invitaţi...

-          Am făcut tot posibilul să fiu aici pentru a fi cu tine când vin prietenii tăi.

....................................................................................................................................

Şi prietenii ei au venit. Şi el a întârziat, căci avea treabă. Din nou a ajuns seara, deşi spusese că va ajunge înaintea lor, să o ajute. Dar pentru ea nu avea cum să renunţe la job. A aranjat totul singură, a făcut cumpărăturile singură, a aşteptat, exact aşa cum ştiuse că se va întâmpla...

Tot aşa cum el, a doau zi a trebuit să se grăbească să ajungă la treabă, căci cu 2 nopţi înainte nu terminase ce avusese de făcut, căci avusese musafiri. Singur, fără ea. Ca şi când nu ar fi fost un cuplu, ci doi oameni care se iubesc separat.

Musafiri cu care a băut şi s-a simţit bine. Apoi 2 femei, o amică şi o fostă iubită, care au stat lângă el în timp ce ea îl aştepta acasă. În timp ce ea îi dădea mesaje de dor, la care nu a primit nici un răspuns. Ci explicaţia: „Nu am ştiut ce să răspund. Numai tu poţi da asemenea mesaje!”

(Era de ajuns un TE IUBESC)

Şi mesajele de la fosta iubită au început să apară: la 2 noaptea, telefon dimineaţa, mesaj la prânz: „Am vrut să văd dacă te doare capul!”

Se întreabă cu lacrimile în suflet: „Ce semnific de fapt eu? De ce primeşti mesaje de la ea, dacă nimic nu vă mai leagă? Cum îi permiţi să îţi dea mesaje la 2 noaptea, când tu iubeşti pe altcineva? Dacă ştie de existenţa mea, de ce nu mă respectă, de ce o laşi să îţi ia din timpul cu mine? De ce îşi permite să te sune, dacă ştie că lângă tine doarme femeia iubită?”

Întrebări de pus... pe suflet. Căci răspuns nu va găsi.

2.

E ziua prieteni ei. Toţi chefuiesc în club. De la el au plecat musafirii, cele 2 femei pentru care a preferat să stea departe de ea, fără ea.

Ea ajunge în club, stă 2 ore, se scuză şi pleacă. Pentru că vrea să stea cu el, pentru că vrea să doarmă în braţele lui, pentru că vrea să fie cât mai mult timp împreună.

Îl sună. El doarme. E ameţit de alcool. Trece să-l ia cu taxiul şi ajung la ea. Îi povesteşte că fosta iubită îl vrea înapoi, dar că el a fost sincer cu ea şi i-a spus de relaţia şi sentimentele faţă de altă femeie şi o refuză politicos.

Irina e fericită. Crede în vorbele lui, dar totul i se spulberă când îl întreabă de ce nu a chemat-o şi pe ea la întâlnirea cu fetele.

Răspunsul lui o şochează: „Nu era timpul. Lasă, o vei cunoaşte. ”

Se întreabă în gând: „Dacă nu mai e nimic între ei, dacă i-a spus de existenţa mea, atunci de ce mă ţine ascunsă? De ce eu l-am lăsat pe el să răspundă la telefon unui bărbat care mă vroia, iar el alege să fie cu ea, când promisese că vine pentru mine în Bucureşti? Oare cu câte alte femei mai păstrează legături aşa, oare câtor alte femei le mai dă speranţe, oare câtora le mai ascunde că iubeşte pe altcineva? Oare pe câte le mai face să regrete că l-au părăsit, oare pe câte le mai întoarce la el, cu vorbe frumoase şi promisiuni?Oare câtor altor femei le spune că sunt frumoase, că le doreşte, că îi este dor de ele? Oare câte mai sunt pe lângă cea oficială?”

Îi place să-l asculte. Cum vorbeşte, cum povesteşte, cum o priveşte. Ce nu înţelege este de ce mereu îi spune despre fostele lui iubite, de ce simte nevoia să îi povestească ce făceau, cum... de ce simte nevoia să spună că îi este dor de ele... şi mai ales... de ce îi mai este dor de ele, dacă acum o iubeşte pe ea?

Îi place să facă dragoste cu el. E altfel. Şi ea iubeşte altfel în braţele lui.

-          Sunt fericită cu tine. Sunt deschisă şi plină de tine. Sunt fericită pentru că pot sta de vorbă cu tine ore în şir după, că mă mângâi şi mă iubeşti şi iar vorbim, şi iar şi iar... şi că nu ne săturăm niciodată...

-          Niciodată nu am făcut dragoste cu o femeie aşa. Au fost minunate, le-am dorit, le-am iubit, dar nu m-au făcut să mă simt aşa. Nu m-au lăsat să le descopăr aşa. Te iubesc, fetiţa mea dragă, şi mă împlineşti.

În clipele astea ar striga lumii întregi că e fericită, că asta este iubire adevărată, că nimic nu va putea distruge sentimentele astea, că e mândră că l-a păstrat, chiar dacă toţi, mai ales prietenii lui, i-au spus să renunţe, căci el este un...

În clipele astea nu îşi găseşte cuvintele pentru a-i spune cât îl iubeşte, cât ar dori să rămână lângă ea o viaţă, cât îşi doreşte să fie singura femeie din viaţa lui, cât de altfel este lângă el şi cât de altfel îl simte lângă ea.

În clipele astea el pare ceea ce nu este lângă alte femei, acum este bărbaul atât de diferit de cel ce pune piciorul în prag şi spune NU celor din jur.

Alexandru este un bărbat dur. Un bărbat care păstrează aparenţele, pentru care modul în care este văzut de restul contează foarte mult. Pentru aparenţe este în stare să îşi rupă din suflet.

Cu ea pare însă dispus să renunţe la aparenţe, să îşi strige dragostea şi să renunţe la reguli. Cu ea pare că iubeşte.

Se uită în ochii lui şi îi spune cât de mult îl iubeşte. Imediat însă îi revin în minte vorbele lui, cu câteva luni înainte, din bucătăria apartamentului ei închiriat, în care nu se simte atât de în siguranţă cum se simte la el:

„Nu aş mai lăsa-o niciodată (pe soţia lui). Serios vorbesc. Nu vreau să te mint. Acum este sigură că într-adevăr nu  aş mai face greşelile din trecut. Este o femeie extraordinară şi chiar o iubesc. Mă iubeşte foarte mult şi nici ea nu m-ar mai părăsi pe mine niciodată. Dacă aş fi renunţat vreodată la ea pentru cele pe care le-am iubit, aş fi făcut o mare greşală. Cu ea mă înţeleg perfect.... O iubesc foarte mult, nu aş mai lăsa-o pentru alta. Mi-am dat seama că niciuna nu merită.”

Lumea i se scufundă. Viaţa i se pare mizeră, nedreaptă şi curvă. La ce bun dragostea asta? Vorba unui prieten al lui „E o dragoste degeaba. El nu va renunţa niciodată la ea, te duce cu vorba şi îţi vei pierde anii şi tinereţea şi vei ajunge să îl crezi când îţi va promite într-o zi că va fi numai cu tine! Irina, renunţă acum, vei ajunge ca cealaltă, să te distrugi. Nu eşti singura căreia îi va spune vorbe frumoase, după tine vor mai fi multe pentru că ştie cum să vă amăgească. Dar el îşi va trăi viaţa şi voi rămâneţi blocate. Acest bărbat are mari probleme, îşi vei da seama de asta când te vei decide să rupi definitiv. Curaj, Irina!”

Continuă să îl privească. O priveşte cu ochi ce parcă spun într-una TE IUBESC şi niciodată nu ar lăsa-o să mai plece. Îşi doreşte să nu fi existat nimeni, niciodată, care să îi fi spus atâtea răutăţi despre el. Şi-i vin în inimă săgeţile unui alt prieten al lui:

„Irina, trezeşte-te! Aceşti oameni se iubesc extraordinar. Dacă ea află mâine despre tine, tu dispari imediat, nici nu îşi mai aminteşte de tine, nici nu ai existat vreodată. Crede-mă, el vorbeşte foarte frumos despre tine şi nu renunţă pentru că îi convine situaţia. Are o nevastă care îi creşte copilul şi îl iubeşte şi o amantă care crede minciunile lui. Sunt minciuni, Irina, eşti o femeie frumoasă, deşteaptă şi puternică. Vei putea muta munţii din loc. Trebuie doar să te decizi! Meriţi un bărbat numai al tău, meriţi un bărbat care să te ridice şi pentru care tu să fii cea pentru care se zbate, cea căreia îi aduce banii acasă, cu care pleacă în concedii, cu care îşi face planuri pentru următoarea vacanţă. Cu tine ce planuri face, Irina? Pe tine abia te scoate la împinge tava, pe ea o duce în concedii de mii...”

Simte cum lacrimile stau să năvălească. Se opreşte. Alungă toate amintirile, simte că-i urăşte prietenii pentru că îi spun toate aceste cuvinte, simte că trebuie să se oprească din ascultat vorbele altora, căci ei nu ştiu ce este în sufletul lui. Poate chiar o iubeşte.

Şi tocmai asta aude.

-          Iubirea mea mică, sunt fericit cu tine. Te iubesc muuuuuuuuult.

Gândurile se împreună, parc-ar fi într-un carusel şi simte cum o ia ameţeala. Totul e razna. El e aici. Trebuie să trăiască clipa. „Şi mâine?” se întreabă sfâşiată.

„Şi mâine, când va pleca de lângă mine? Şi ei îi va spune la fel. Şi pe ea o va iubi, şi cu ea va face dragoste. Diferenţa este că ei îi duce flori, ei nu-i spune că n-are, cu ea nu spune NU POT, pentru ea se trezeşte să meargă la plimbare, pe ea o va săruta în noaptea dintre ani...”

Şi-aici i se taie respiraţia. Revelionul! Doamne, va fi Revelionul! Ce va face singură? De ce trebuie să admită să fie a 2a? Să îşi oprească lacrimile, când el o distrează pe ea, când el o strânge în braţe şi o iubeşte cu adevărat?

Vorbele unei femei îi răsună în inimă: „Irina, omul asta este un nenorocit, îşi bate joc de tine. Eşti doar umplutură, eşti opţiunea din Bucureşti. E greu să găseşti o femeie ca tine, care nu cere nimic, şi face dragoste cu el pentru că îl iubeşte. Trezeşte-te, femeile sunt deştepte, nu ca tine! Dacă nu le poţi oferi o familie, îţi cer să le distrezi, să le scoţi, să le dai, tu nu ceri nimic. Te vinzi ieftin unui bărbat care nu te preţuieşte şi nu te respectă. N-o respectă nici pe ea, dacă ar face-o, nu ai exista tu. E un egoist, îi pasă doar de ce simte el. Lasă-l, eşti frumoasă, tânără, deşteaptă! Nu depinzi deloc de el, de ce îţi baţi joc de tine?”

Vrea să oprească aceste amintiri, dar vin una după alta, fără să-i ceară voie:

„Irina, dacă nu te respecţi tu însăţi, nimeni altcineva nu o va face. Nu te aştepta să rupă el, el nu are motive s-o facă. El se respectă pe sine. Nu te lasă să fii cu altcineva, el nu este pe locul 2. Tu, doar tu poţi decide limitele! Ştii atât de multe, le-ai ajutat pe atâtea să îşi revină, când e vorba de tine de ce nu vrei să te ajuţi? Meriţi mult mai mult. Şi dacă ar renunţa într-o zi, prin absurd, şi ar rămâne cu tine, pentru cât timp vei rămâne numai tu? Draga mea, asta e firea lui, lupul părul, năravul... te va înşela şi pe tine, vei creşte singură un copil pentru că el va avea alta, mai tânără ca tine, pentru care va uita că are un copil care are nevoie de el.”

Şi după revin vorbele altui prieten al lui: „Irina, şi dacă va renunţa la ea, tu tot înşelată vei fi, căci nu se va abţine. E o boală, el nu respectă şi nu iubeşte pe nimeni! Doar pe sine. El spune că tu vei renunţa într-o zi la el pentru că nu vei mai putea, de asta nu te părăseşte. Pentru că crede că acum eşti fericită şi nu îţi pasă de ce va fi, el aşteaptă să pleci tu, atunci când chiar nu vei mai rezista. Trezeşte-te, există şi bărbaţi liberi, cărora chiar le va păsa de visele tale, care chiar dacă nu te-ar înţelege că scrii, că ai pasiuni care nu-s comune cu ale lui, tot te-ar sprijini, ar merge cu tine să caute edituri, ar face orice să îţi împlinească visele. Cu ce te ajută că el citeşte ce scrii tu şi te apreciază pentru cum eşti, dacă nici nu aduce în discuţie să te sprijine cumva să ajungi la visul tău? Irina, tu poţi şi fără ajutorul lui! Irina, tu meriţi mai mult! Caută un bărbat care să te respecte, mai bine  decât să te iubească. Şi dacă prin absurd te iubeşte, cum spune, deşi te asigur că de fapt nu e aşa, el o iubeşte doar pe soţia lui, cu ce te ajută dragostea asta? Nu ai fi mai fericită cu un bărbat care luptă lângă tine să împlinească visele tale, să te vadă mulţumită? Nu ai mai fericită lângă un bărbat care nu îţi spune TE IUBESC, dar te ridică şi îşi stă aproape când simţi că nu mai poţi? Irina, mi-ai spus că ai leşinat într-o noapte. Unde era el?De ce nu l-ai sunat să vină la tine? Pentru că era acasă. Tu asta meriţi? Dacă era ceva mai grav? Îşi lăsa el familia să vină să stea cu tine, să îţi facă un ceai, să îţi facă mâncare? Nu, Irina, ar fi spus că deşi te iubeşte, nu are cum. Are job. Are familie. Trezeşte-te, eşti opţiune, nu prioritate!”

Toate gândurile astea o blochează, stând în braţele lui, privindu-l în ochi.

-          Ce e cu tine, ai devenit tăcută?

-          Nimic, mă gândeam aiurea.

Ce aiurea? O înneacă durerile. Se preface că nu se întâmplă nimic, dar realitatea e mai crudă decât lămâia verde. Aia pe care şi-a stors-o pe suflet în ziua în care s-a îndrăgostit de el.

O doare dragostea asta. Pentru că ea este o femeie care ştie că valorează mai mult decât sferturi, mai mult decât resturi. Irina este femeia pentru care nu există DAR atunci când vine vorba de dragoste. Irina nu poate crede în aşteptare. Este cu acest bărbat pentru ce simte. Pentru ce oferă ea. Dacă ar fi pentru ce-i oferă el, nu ar rămâne nici 1 zi împreună.

Hm... şi asta nu înseamnă oare dragoste adevărată? Nu asta înseamnă de fapt să iubeşti? Să fii cu un om care ştii că nu îţi poate oferi nimic? Pentru ea dragoste este atunci când, deşi omul iubit nu îţi poate da ceea ce ştii foarte bine că meriţi, tu eşti cu el pentru ceea ce te face să simţi. Iubirea este să dăruieşti. Necondiţionat.

Irina simte. Şi ceea ce simte ea e judecat de alţii. Ştie foarte bine că este suficient de puternică încât să meargă mai departe fără el, ştie că dacă ar pune punct nu ar fi singură, ştie că are prieteni care o iubesc şi care nu ar lăsa-o să se distrugă, ştie că poate să treacă peste orice şi mai ales ştie că atunci când eşti curat, Cineva, acolo sus, nu te lasă! Depinde doar de tine să ai curajul să te opreşti. Şi să te ridici. Primii paşi sunt grei, restul va veni de la sine.

Irina ştie. Tocmai pentru asta nu renunţă. Pentru că este sigură pe puterea ei. Pe independenţa ei. Irina nu are nimic de pierdut. Irina nu stă cu el pentru maşini de lux, pentru concedii exotice, pentru Dior şi alte cele. Irina e cu el pentru dragoste. Acea dragoste care orice ar spune oricine, poate trece graniţele. Şi aici nu mai este vorba de ea, ci de el. De el depinde graniţa. El are de decis, ea a decis clar atunci când a spus NUMAI CU TINE!

Irina a renunţat la toţi care o curtau. Irina a ştiut să se respecte suficient, încât să spună scurt şi la obiect bărbaţilor din viaţa ei STOP! IUBESC!

Irina este femeia care nu ar accepta niciodată să îşi bată joc de ea. Irina nu are nevoie de back-up. Ea nu are nevoie să ştie că are întotdeauna pe cineva care o va aştepta, indiferent de ce va fi!

Ea ştie că atunci când eşti puternic, rişti! De asta nici nu renunţă la el! Pentru că vorbele oamenilor nu garantează nimic, dar ea poate garanta pentru ceea ce vrea ea însăşi!

A adormit. Visează că el o înşală, se trezeşte speriată. Se uită lângă ea, el este acolo. O ţine în braţe. Doarme. Respiră dragostea ei.

„ Cum o fi?” Se întreabă Irina cu durere. Cum o fi să respiri dragostea cuiva care nu o împarte cu nimeni altcineva?

Se uită la el. Îl iubeşte. Îl simte calm, acea acalmie pe care nu o poate aduce decât încrederea că eşti iubit.

Încearcă să readoarmă. Parcă i-a simţit gândurile. O strânge în braţe, o sărută şi îi spune acelaşi TE IUBESC înmuiat în fericire.

3.

A plecat. E acasă cu familia lui. Ea singură. Singurătatea aceea de care i-a fost întotdeauna frică: singurătatea CU cineva. El îi spusese să nu uite că oriunde ar fi, e cu ea, se gândeşte la ea, o iubeşte şi îi e dor de ea. Încearcă să se consoleze cu asta. Dar îşi dă repede seama că astea sunt doar amăgiri, căci faptele contează, şi viaţa se bazează pe ele, nu pe cuvinte şoptite la ureche în clipe de dragoste. Îşi dă seama că oricât ar încerca să mascheze aparenţa, realitatea rămâne. Da, chiar aşa, realitatea, oricât de mult ai încerca s-o îmbraci de bine, nu are farmecul femeilor îmbrăcare de la mall. Alea măcar dau bine pe sticlă. Realitatea acestei situaţii nu dă bine niciunde. E o amăgire cu care se hrăneşte până când el se întoarce.

Crăciun fără el. Îi promisese că o va suna. Nu a făcut-o. A sunat ea. Ştie să joace bine teatru, ştie să mascheze foarte bine realităţile. I-a vorbit ca unui partener de afaceri, ca unui şef sau ca unui angajat. Cu formule de politeţe: „Bună seara, Domnule X...”

A auzit un TE IUBESC la finalul conversaţiei, suficient de cald şi de încet, încât cealaltă să nu audă şi în clipa aceea i s-a făcut rău. Rău de durere, rău de furie. De furia acelor cuvinte pe care le spune uşor, dar nu le arată. Oare nu putea da un telefon? Ba da, dar de ce să rişte? De ce să se complice, când ştie că ea mereu îl aşteaptă?

O doare. O doare că la el este chef, că se simte bine departe de ea, atât de bine încât a uitat să mai sune. A uitat că ea nu uită nimic din ceea ce el spune că va face în legătură cu ei.

Oh, şi câte a uitat până acum! A uitat că trebuia să meargă la film săptămânal, să înceapă să scrie scenariul pentru film, să se intereseze de cartea ei, să iasă câteva zile din ţară, să caute împreună o garsonieră ca ea să se mute mai aproape de el... că pe ea nu este de ajuns s-o cucereşti, ci să ştii să o păstrezi, că pentru ea contează o floare fără ca ea să i-o ceară, că atunci când vine de acasă, trebuie să recupereze lipsa nu doar prin nopţi de dragoste, ci şi prin gesturi mici, dar scumpe sufleteşte, prin ieşiri, prin plimbări scurte, prin nebunii mici, dar gigantice!

A uitat că pentru ea, relaţia nu înseamnă dragoste şi atât. Nu doar fizică. A uitat că pentru ea e important să leneveşti în pat după un Crăciun petrecut departe de ea, că pentru ea contează să ştii să îi împlineşti visele şi să nu uiţi niciodată că o femeie merită cucerită zilnic. A uitat până şi faptul că ....

Sau n-a uitat, ci amână voluntar. Sau au fost doar nişte vorbe aruncate aiurea, pentru ca ea să îşi facă speranţe. Naiba ştie de ce?!

Se întoarce la prietenii ei, se preface că e fericită. În suflet îi curg lacrimi de sânge. Le simte cum se scurg pe inimă, ca un ulei încins pe răni sângerânde...

Îşi dă seama că niciodată cu ea nu s-a simţit atât de bine, că la munte cu ea a adormit de oboseală, şi a uitat că erau acolo împreună. Îşi aminteşte acea noapte şi o dor până şi fulgii de nea pe care îi privea lăcrimând, pe fereastră. Simte durerea de atunci până în măduva oaselor, aude vorbele lui de atunci cum îi urlă până o surzesc: „ Ar trebui să fii mândră că ai lângă tine un bărbat care e capabil să ţină lângă el şi soţia, şi femeia pe care o iubeşte. Mie îmi pare rău că îi fac asta ei, dar nu am parte de pasiunea aceea de care am nevoie, în afară de asta nu am ce să-i reproşez. Să renunţ doar pentru asta nu se merită. Mă gândesc de multe ori cât va mai dura cu tine, pentru că nu ştiu ce vei vrea când eu voi pleca din Bucureşti. Şi mi-e teamă de reacţiile mele, pentru că îmi placi foarte mult şi te iubesc. Dar mă gândesc să continuu cât se va putea.”

Toate dor...

Dar...

Irina ştie bine că la întoarcere va fi din nou fericită. Mult mai raţională, însă, după sărbătorile petrecute singură, după nepăsarea lui. Ştie la fel de bine că el va spune clar: „Dar te-am sunat, ţi-am dat mesaje, de ce te-ai simţit singură?”

Irina ştie că el nu are cum să înţeleagă, căci el nu e niciodată singur. Mereu are o femeie lângă el, care îl iubeşte. Din nou i se pare egoist. Din nou are senzaţia că merită să fie lovit suficient de puternic încât să renunţe la ea, să se întoarcă la familia lui cu totul.

Dar îşi dă seama că acest lucru se va întâmpla curând, atunci când el se va muta cu jobul. Atunci va renunţa. Căci nu va face „naveta” la ea. Nemaiputând da explicaţii, va alege familia, decât riscurile. Şi ştiind că nu o iubeşte suficient încât să rişte, va alege să dea vina pe ea pentru că nu îl înţelege şi va termina.

E tristă.

Se întreabă a câta femeie pe care o duce cu vorba este. A câta femeie căreia îi spune vorbe frumoase şi pentru care spune că are respect? A câta oară în viaţă a minţit că relaţia cu soţia lui nu mai este deloc bună, şi că sunt numai foarte buni prieteni?

Şi peste toate aceste întrebări, vine cea mai grea: „De câte ori ulciorul va merge la apă?”

Işi priveşte sufletul. De fiecare dată când el a lăcrimat, bărbal care i l-a străpuns a suferit. N-ar vrea ca şi el să sufere. Asta pentru că el are acasă un copil. În care Dumnezeul în care el nu crede ar putea lovi. Exact aşa cum Dumnezeu a lovit şi în ea, din cauza minciunilor şi a durerilor ce tatăl ei le-a lăsat în inima unei femei, cu 35 de ani în urmă.

Se îngrozeşte. E prima oară când se gândeşte la copil în felul ăsta.

„Copilul ăsta are nevoie de el. De ce stă lângă mine uneori, când ar trebui să meargă acasă, să fie tată adevărat, să râdă şi să joace cu el adevărata familie? De ce eu îi fur acestui copil din timpul cu tatăl lui? De ce am fost laşă până acum şi nu m-am gândit să rup, pentru a-l face cu adevărat fericit pe acel suflet pentru care nu banii aduşi de tata acasă ar trebui să fie importanţi, ci dragostea lui, şi sprijinul lui, şi învăţăturile lui? De ce îi rup femeii care îl iubeşte timpul cu el, când ar trebui să facă dragoste cu ea, să stea lipit de ea, să nu mai respire fără ea? De ce sunt egoistă, şi nu renunţ, pentru a le reda lor tatăl şi soţul de care le e atât de dor? De ce...”

Şi lacrimile o inundă. Cu ce a greşit ea pentru că a fost minţită că nu mai are nimic cu soţia lui, cu ce e vina ei că atunci când vrea să renunţe, el o întoarce? Cu ce greşeşte ea când el nu renunţă la niciuna? Cu ce e ea de vină că minciunile lui au făcut-o să îi dea totul, pentru că era sigură că are nevoie? Când el de fapt nu avea nevoie de nimic, are dragoste de la acea femeie, şi cât de multă!

Şi raţiunea îi răspunde: „Eşti de vină pentru că ACUM ştii că totul a fost minciună şi totuşi nu renunţi. Redă-l familiei lui. Şi dacă va merge cu alta, măcar nu este păcatul tău! Pleacă, Irina, fugi departe de el, pleacă din ţară dacă e nevoie, dar renunţă! Nu te iubeşte, e vorba doar de comoditate. De faptul că îi împlineşti nevoile pe care şi ea i le va împlini când se va întoarce acasă. Şi dacă ştie că e înşelată, tot cu ea rămâne, este sigură că pentru familie se zbate, lor le asigură tot confortul, pentru ei se chinuie să câştige bani, să aibă tot ce le trebuie! Ce-i pasă lui că tu nu ai ce să mănânci mâine? De ei îi pasă. Irina, tu nu eşti familia lui, cum îţi spune! De câte ori nu a văzut că nu ţi-e bine şi mai mult de câteva vorbe de încurajare nu a făcut nimic? Nu eşti familia lui, Irina, eşti o amantă ieftină care se zbate să supravieţuiască şi să se ridice, iar el nici măcar nu te susţine moral, nu te împinge de la spate să îţi învingi temerile! De ce nu fugi, Irina? De ce nu îţi învingi frica de a rămâne din nou singură, când de fapt singură eşti de când eşti cu el? De câte ori te sună când e plecat? De câte ori se gândeşte că exişti, că ai nevoi, că trebuie, că se poate, că meriţi?”

I se zbat gândurile între ele. Începe să tremure. Îi e frig, deşi în casă este perfect. Se uită lângă ea. E gol. Acelaşi nimeni o aşteaptă.

Şi raţiunea revine:

- Irina, de ce nu este acum lângă tine?

- Pentru că este la familia lui.

-Şi când e la tine de ce nu e lângă familia lui?

- Pentru că mă iubeşte.

-Fraierico! Este lângă tine pentru că în Bucureşti nu are o femeie cu care să facă dragoste. Sau cel puţin nu una care să îi mai dea şi dragoste pe deasupra. Stă în Bucureşti să facă bani, să le trimită lor. Nu stă pentru tine, nu munceşte pentru tine. La ei se întoarce să petreacă timpul cu ei, să îi plimbe, să îi ducă, să fie numai al lor. Când vine la tine vine să facă dragoste.  Îşi ţine telefonul închis când e cu tine, cum face când e cu ei?

- Taci, tu nu ştii ce înseamnă dragostea.

- Dar tu ştii?

-Sigur că ştiu. Îi strigă indignată ea.

- Dacă ştii, atunci sigur ştii şi că dragostea înseamnă să îţi pese de femeia care rămâne singură ca tu să pleci la familia ta, să faci tot ce îţi stă în putinţă să îi fie şi ei bine din toate punctele de vedere, să nu uiţi că şi ea e femeie şi că are nevoie de un bărbat care să fie atent dacă în casă lipseşte ceva, dacă trebuie reparat ceva. De un bărbat care să meargă cu ea la cumpărături, care să nu ţipe că nu are maşină să cumpere un brad şi să-l ducă acasă, care să ia un taxi şi să nu-i pese cât costă până la scara blocului, care să-i plătească un taxi, să n-o lase să plece cu tramvaiul la ore târzii, prin frig şi întuneric. Dacă ştii ce e dragostea, cum de astea nu le vezi, draga mea?
- Taci, tu nu ştii că are nevoie de bani pentru familia lui...

- Fraierico! Are doar o familie? Nu spune el că tu eşti tot familia lui? Atunci de ce nu te tratează ca atare? De ce pentru tine nu se ridică să te conducă de fiecare dată când pleci de la el, de ce pentru tine nu îşi face griji când te lasă singură, noaptea? De ce nu vrei să vezi adevărul? De ce găseşti scuze, când niciodată nu ai permis vreunui bărbat să te trateze ca opţiune, şi acum accepţi să ţi se dea doar atât? Irina, de ce refuzi să vezi ceea ce ştii că te-ar durea? De câte ori nu ai plâns ajunsă acasă pe frig, de ciudă că eşti tratată aşa? De câte ori nu te-ai simţit înjosită pentru neatenţia lui?

- Taci, poate nici nu-şi dă seama când le face...- îi răspunde abia stăpânindu-şi lacrimile.

- Şi când nu îţi dai seama că răneşti o femeie, deşi cu altele te comporţi altfel, asta cum se numeşte? Dragoste? De ce pe altele le ducea cu taxiul acasă, nu le lăsa nici măcar să se ducă singure, iar pe tine te lasă să te descurci singură şi îţi cere doar să îl suni când ajungi? De ce atâtea diferenţe, dacă spui că nu-şi dă seama?

-Pentru că...

Şi lacrimile pornesc. Şi toate clipele în care s-a simţit un obiect fără importanţă îi năvălesc în tâmple. Blochează dragostea şi fierbe în sângele furiei.

„Proasto, îşi spune, unde-ţi este mândria de a fi femeie, unde îţi sunt limitele peste care nu ai fi trecut niciodată, unde ţi-e orgoliul de a prefera să rămâi singură o viaţă, decât cu un bărbat care nu te respectă şi pentru care nu însemni exact ceea ce vrei tu? Unde eşti tu, femeia care renunţa la un bărbat doar pentru că nu i-a deschis portiera maşinii? Unde ţi-e mândria de a nu permite nimănui să îţi arunce la gunoi aşteptările?”

Şi simte cum o lasă puterile. Cum vrea să fie totul un vis urât, şi nimic din toate câte a îndurat să nu fi existat. Se muşcă de buze. E trează, nu e vis! Din păcate, e real tot ce vede. Da, a fost umilită de multe ori, a fost tratată ca o copilă care nu vede, care nu cere respect, care nu are nevoie de prea mult. Şi chiar dacă el nu şi-a dat seama, de ce ea trebuie să permită asta?

Raţiunea revine:

- Şi chiar dacă nu şi-a dat seama, de ce îi iei apărarea? Şi dacă ar fi fost la fel şi cu altele, tu de ce să te laşi ca şi ele, când ştii cât valorezi şi ce poţi oferi?

- Taci, îi spune din nou. Mă doare, nu vezi?

- Dacă te doare ceva, iei un medicament să calmezi. Tu vrei să nu mai auzi. Dar asta nu înseamnă că durerea a dispărut. Parcă ai fi drogată. Dacă eşti 3 ore sub influenţa lor, nu înseamnă că la trecerea efectului problemele ţi-au dispărut. Irina, de ce îţi pui mâinile la urechi când el vorbeşte cu ea la telefon? Crezi că neauzind, el nu o iubeşte? Crezi că neauzind tu, el nu aude nevoile familiei lui şi nu le împlineşte? De ce te fereşti de realitate, de ce fugi tocmai de cine nu trebuie, şi rămâi în braţele care îţi dau de moment? Nu ştii tu foarte bine că recompensa întârziată este mult mai eficientă decât cea imediată? Nu ştii tu ABC-ul uman? De ce nu îl aplici? De ce faci o meserie în care nu crezi de fapt? De ce o foloseşti doar pentru alţii?

- Gata, încetează! strigă plângând. Nu mai pot. Nu e adevărat, mă iubeşte! Şi o iubeşte şi pe ea. Ştiu foarte bine că  există 2 feluri de dragoste. Ce ştii tu despre raţiune?

- Fraierico, tocmai raţiune sunt! Tocmai că ştiu acele 2 tipuri de dragoste, îţi spun că tu eşti cea romantică, adică cea la care se renunţă cel mai uşor, iar ea aceea matură, care trece peste orice. Şi oricâţi fluturaşi ar avea pentru tine, se duc şi o dată cu ei şi această dragoste. Va rămâne cu dragostea aceea care a trecut peste toate neajunsurile şi certurile şi tinereţile lor zbuciumate. Va rămâne cu ea, Irina, pentru că tu eşti pasiunea. Ea e dragostea adevărată.

Şterge lacrimă după lacrimă. Realitatea o loveşte mai crunt decât a fost lovită cândva de bărbatul acela înalt, mereu bine văzut de toţi, cu obsesia nebună de a rămâne a lui pentru totdeauna.

Îşi aminteşte de el şi tremură şi mai tare. Doamne, cât îl urăşte! Pentru fiecare lovitură, pentru fiecare înjosire, pentru fiecare lacrimă, pentru fiecare femeie pe care a mai rănit-o! Îl urăşte pentru că i-a arătat viaţa atât de real, cum nu a vrut niciodată s-o vadă, pentru că i-a arătat adevărata faţă a bărbaţilor, pentru că a învăţat-o să se târască pe coate mult mai devreme decât ar fi trebuit. Decât ar fi meritat.

Ura o pune în faţa lui, cu mulţi ani în urmă, când i-a spus plângând, îngenunchind în faţa ei:

-          Te iubesc şi ştiu că am fost un prost. Te-am iubit atât de mult, încât îmi era teamă să nu rămân fără tine. Tocmai pentru ceea ce mi-ai oferit. Pentru ceea ce nici o alta nu mi-a dat vreodată. Mi-a fost teamă să nu mă părăseşti şi atunci am făcut orice. Ştiu că nu te voi mai avea niciodată, te-am rănit prea mult să te mai poţi întoarce, şi de m-ai mai iubi. Ştiu că nu merit, dar vreau să fii fericită. Eu am pierdut tot. Şi deşi mi-ai spus de atâtea ori plângând să am grijă, căci vei pleca într-o zi, pentru că voi ucide dragostea cu indiferenţa mea, nu te-am ascultat. Am crezut atât de mult în mine, că am fost convins că nu m-ai părăsi niciodată. Nu mi-am dat seama că eşti de fapt mult mai puternică decât am crezut eu şi că ai fi în stare să dai din coate prin mocirlă, numai să te ridici şi să îmi dovedeşti că poţi şi fără mine. M-am crezut un bărbat cu care nici o femeie nu s-ar plictisi vreodată, un bărbat care mereu va avea femei fără să dea prea mult. Am crezut că şi tu te vei întoarce de fiecare dată. Pentru că ai făcut-o de prea multe ori! Nu am crezut când mi-ai spus plângând, lovită şi plină de sânge: „Ai să regreţi toată viaţa ceea ce ai făcut!”

Nu am crezut când mi-ai spus abia auzindu-ţi vocea, cu ultimele puteri: „Într-o zi ai să plăteşti pentru fiecare părticică din corpul ăsta, pe care ai învineţit-o! Într-o zi vei te vei urî pentru ura pe care ţi-o voi purta eu. Într-o zi voi avea curajul să plec definitiv din viaţă. A ta sau asta, de rahat, în care trăiesc acum. Într-o zi voi spune „Ori eu, ori tu!” Şi nu îmi va mai fi teamă că îmi vei face rău. Mai rău de atât nu se poate. Şi chiar de se poate, tot voi rezista.”

Oricât m-ai urî acum, ştiu că o merit. Aş vrea să nu te fi lovit niciodată, să nu te fi jignit niciodată, dar şi mai mult vreau să nu mai suferi niciodată. Să nu mai permiţi niciodată, nimănui, să te rănească. Un bărbat care te-a lovit o dată o va face mereu, aşa cum unul care te-a înşelat o dată o va face toată viaţa. Să nu te laşi niciodată folosită! Să nu permiţi niciodată, nimănui, să nu te respecte cel puţin atât cât te-am respectat eu. Ştiu că ţi-am distrus ani din viaţă, dar întotdeauna ai fost cea mai importantă. Oricâte au fost, nu au primit ce ai primit tu. Tu ai fost prioritatea, ele au fost opţiunea. Nu admite niciodată să fii ca ele! Orice mi-au oferit, la tine m-am întors. Pe ele le-am lăsat mereu când ai avut tu nevoie. Cu tine am vrut să am o familie, să am copii. Nu cu ele. Şi chiar de aş fi putut, nu te-aş fi lăsat niciodată. Pentru că nimeni nu mi-ar fi oferit ce aveai tu. Nu admite niciodată să fii a doua femeie din viaţa cuiva. Aşa vei rămâne. A doua! Niciodată nu vei urca! Nu ai cum! Ai plecat din braţele mele, acum eşti singură, cum ţi-ai dorit, şi liberă. Ai grijă ce faci cu libertatea asta! Tu nu vei fi niciodată capabilă să fii cu cineva fără să simţi, dar ai grijă pentru cine simţi! Ai grijă cui îţi dăruieşti inima asta care iubeşte până la sacrificiu. Ai grijă cu cine faci dragoste şi cine îţi spune TE IUBESC. Ai grijă cât de respectată vei cere să fii! Minţim frumos să obţinem ce vrem şi din laşitate nu renunţăm nici dacă găsim pe cineva mai bun decât femeia care e prioritate. Nu pentru că am mai iubi-o, ci pentru că ştim că ea niciodată nu ne va părăsi şi de frică să nu fim înşelaţi şi luaţi în râs de prieteni, rămânem blocaţi în relaţii care nu ne mai aduc ce avem nevoie. Suntem nemernici şi nu vă merităm, dar multe rămâneţi acolo. De frică, din comoditate, sau, ca şi noi, din laşitate. Tu nu vei fi niciodată una care să facă asta! Oricât te-ar durea, vei renunţa. Pentru că eşti mai puternică decât putem vedea noi în tine! De asta te iubesc! Pentru că mi-ai arătat că poţi mult mai mult decât a crezut vreodată cineva care te-a cunoscut şi pentru că ţi-ai pus copilul pe primul loc. Pentru că ai spus STOP când te-ai întrebat ce îi pot oferi eu? Ce exemplu sunt eu pentru fiica mea, când fac ceea ce fac? Cum va creşte fetiţa aceea şi ce personalitate va căpăta, când îşi va vedea tatăl o dată la câteva zile, căci e plecat să facă bani? Şi, printre altele, va avea şi câteva femei de ocazie?

Te respect tocmai pentru că ai avut curajul să mă părăseşti în clipe în care puteai să mori, din răzbunarea mea, te respect pentru că ai pus acel copil pe primul loc şi ai renunţat de teama de a nu se îndrăgosti într-o zi de băiatul amantei mele. Te iubesc, Irina, tocmai pentru ceea ce nu am ştiut că eşti de fapt, pentru că te-am crezut slabă şi am crezut că vei fi ca celelalte, iubindu-mă totdeauna.

Întotdeauna când voi asculta „M-am îndrăgostit numai de ea”  voi suferi cât ai suferit şi tu când mă aşteptai plângând şi veneam mirosind a parfum de femeie, când îţi aruncam la gunoi mâncarea pe care o făceai plângând, ştiind că niciodată nu voi ajunge când spun, ştiind că nu mai crezi în mine şi în iubirea mea. Voi suferi şi eu cum sufereai şi tu când erai bolnavă şi eu plecam să fac bani şi mă întorceam abia când tu îţi reveneai deja! Când mă rugai plângând să te las să pleci, pentru că nu te mai respect!

Ştiu că şi eu voi suferi când nu te voi mai avea, tocmai pentru că ai avut dreptate când ai spus cu atâta siguranţă: „Cine va fi iubit de mine şi mă va răni nu mă va uita niciodată şi Cineva va avea grijă să îi distrugă viaţa, astfel încât să îmi fie răzbunate lacrimile!”

Nu te-am crezut niciodată, Irina, pentru că am fost atât de preocupat cu propria persoană şi atât de sigur pe mine, încât am luat peste picior vorbele tale. Dar se pare că mi-ai pus capac. Tocmai pentru că tu ai fost singura care m-a iubit cu adevărat şi care nu a stat cu mine pentru banii pe care îi puneam pe masă. Tu ai fost într-adevăr femeia care s-a dăruit mie şi care a preferat să fie săracă lipită, dar să se respecte!”

Şi îşi dă seama că nu întâmplător şi-a amintit de el. Ştie că acum este în aceeaşi situaţie de atunci, însă pe atunci era în locul soţiei lui. Ştie că aşa cum el nu ar fi renunţat niciodată la ea pentru alta, nici bărbatul acesta care a minţit-o că soţia îi este numai prietenă, nu ar renunţa vreodată la a lui. Din dragoste sau din laşitate, cum spunea celălalt, dar nu va renunţa. Se simte mândră că ea a avut puterea şi demnitatea să renunţe, deşi putea să aibă bani şi să nu se mai chinuie ca acum. E fericită pentru că a ştiut să termine ceva ce i-ar fi adus bani şi concedii de lux poate, dar niciodată respectul acela adevărat, pe care îl merită. Mereu ar fi existat alta cu care să-l împartă. Şi la ce bun? La ce bun amăgirea, la ce bun banii şi familia perfectă pe care o păstrau în aparenţă? Şi demnitatea ei unde era?

E mândră că a decis să se târască singură, dar să ajungă unde şi-a dorit, decât să stea pe banii unui bărbat care deşi îi deschidea portiera, ar fi dus-o peste tot, n-o lăsa niciodată singură pe stradă, venea mereu acasă de la altele! E mândră de faptul că şi-a dat seama la timp că un bărbat care te înşală de fapt nu are cum să te iubească şi nici să te respecte! Rămâne cu tine pentru aparenţă şi din teamă de schimbare şi risc.

Irina ştie că merită totul. Irina ştie că singurătatea este preferabilă unei amăgiri. Ea ştie că bărbatul care nu este acolo atunci când ai nevoie este cel care nu te merită.

Irina ştie că totul în viaţă depinde de propriile noastre decizii, ci nu de forţe supranaturale numite Dumnezeu, Iuda, Secret ori mai ştiu eu ce valori nemuritoare!

Irina ştie că egoismul a lovit multe inimi şi le-a făcut fericite tocmai pentru a le arăta că el este cel ce înşeală cel mai aprig!

Irina ştie că dragostea fără respect doare şi că respectul fără dragoste atrage după el trădare. Ştie că nu există perfecţiune. Dar ştie şi că nu este femeia care să împlinească un bărbat, în timp ce din ea se rupe pentru întregirea altora.

Irina ştie că acum este femeia care va reîntregi această familie, pentru că el îşi va da seama de faptul că ea nu ar rămâne niciodată lângă un bărbat care ar înşela-o! Irina ştie că lui îi este teamă de faptul că nu se va abţine şi că ar risca să rămână singur. Şi atunci preferă siguranţa familiei actuale, decât nesiguranţa de sine, ce ar atrage plecarea ei.

Irina plânge. Cu lacrimile unei iubiri ce s-a născut la vreme de lipsuri. Ale lor. S-a întâmplat pur şi simplu. Irina ştie că el este acum cu soţia lui, că nu i-a răspuns la mesaj pentru că are telefonul închis, pentru că nici nu se gândeşte dacă se poate întâmpla şi cu ea ceva rău. Irina ştie că reprezintă opţiunea, ci nu prioritatea! Ştie, şi la dracu’ cu toată viaţa ei, nu încheie pentru că...

-          De ce, Irina, de ce nu închei? Strigă din nou raţiunea. De ore în şir te lovesc. Mai poţi?

-          Ştii bine că eu nu mă las influenţată, de ce insişti? De ce nu înţelegi că nu voi renunţa până când nu îmi voi rupe inima în 2? De ce nu înţelegi că nu sunt o proastă, ci o femeie care iubeşte? De ce nu înţelegi că dragostea se va duce, dacă el va continua să fie indiferent, dacă el va continua să mă lovească? Dacă el va continua să păstreze şi celelalte femei în viaţa sa? De ce nu vrei să înţelegi că pentru sufletul meu sunt capabilă de orice? Nimeni nu-şi bate joc de el! De ce crezi tu că mă voi lăsa călcată în picioare? De ce crezi tu că voi sfârşi târâtă prin noroi? Nu, draga mea Raţiune, sunt mai puternică de atât! Eu ştiu foarte bine că am nevoie lângă mine de un bărbat care să lupte pentru mine, care să se zbată şi care să îmi dovedească mereu că pot avea încredere în puterea lu!

Eu ştiu foarte bine că în viaţă nu este important să ai o familie de aparenţă, ci să fii fericit! Eu ştiu foarte bine că nu o rochie de mireasă şi un soţ în acte mă împlineşte, ci un bărbat care să vină acasă în fiecare seară pentru mine, cu care să muncesc cât să ne permitem să trăim, nu să facem palate. Eu ştiu foarte bine că fericire înseamnă ÎMPREUNĂ, nu separaţi pentru a face bani! Pentru că eu ştiu ce înseamnă un bărbat care îmi pune banii pe masă!

Irina îşi revine. Se uită la ceas. E 02.07. Nici un răspuns de la el. Cândva, la început, îi dădea mesaj să-i spună NOAPTE BUNĂ! Acum a trecut începutul, lucrurile s-au schimbat, el va spune că relaţia a evoluat şi că mesajele nu dovedesc iubirea.

Aşa e, îşi spune Irina, dar când eşti departe cum arăţi dragostea? Prin indiferenţă? Nu prea se pupă...

Dar tace. Zâmbeşte trist şi trece mai departe. Nu îl judecă. În ea se duce o luptă continuă: raţiunea şi sufletul. Ştie că e cea mai grea luptă posibilă. Şi ştie de asemenea, foarte bine, că poate în orice clipă să pună punct. Căci nimic nu poate fi atât de rău încât să o ucidă! Ştie foarte bine că niciodată  nu  (NUUUUU!) mori din dragoste!

Îl iubeşte. Sincer şi curat. Chiar dacă ştie că lui nu-i  e dor de ea, chiar dacă ştie că atunci când e acasă, ea nu mai înseamnă nimic. Chiar dacă ştie că dragostea este altceva decât minciuna că între el şi soţia sa mai există doar prietenie.

Ori dragostea asta să fie pedeapsa pentru minciuna lui? Oare şi el o iubeşte şi a început totul fără să vrea? Oare el a crezut că şi ea va fi încă una cu care va avea o relaţie frumoasă, dar fără complicaţii, şi a ajuns s-o iubească fără să vrea? Oare el nu a vrut să o aibă şi atât, ci s-a întâmplat şi au ajuns să se iubească şi acum chiar nu poate renunţa?

-          Şi atunci de ce se comportă cu tine ca şi când ai fi una pentru care nu se merită sa faci nici măcar sacrificiul de a-i plăti un taxi până acasă? Îi strigă raţiunea.

Gata. Se decide să doarmă. S-a săturat de dialoguri stupide cu o raţiune care pare că nu are habar ce e aia dragoste, oricâte argumente i-ar aduce!

02.17. Va adormi. Seara va ajunge el. Ştie sigur că îl va aştepta sărindu-i în braţe. Îi e dor de el. Îi e dor de EI.

4.

A venit. Trist, dezamăgit pentru vorbele pe care ea i le-a spus, pentru neîncrederea pe care i-a arătat-o, pentru gândurile negre care devin din ce în ce mai dese.

Irina era fericită. Fericită că-l vede, fericită că e lângă el, că deşi nu mai sunt ca la început, şi ea are din ce în ce mai multe lacrimi pe obraji, totuşi prezenţa lui o calmează. Chiar dacă ştie că este ceva de moment, că la plecare lui va fi din nou tristă.

Alexandru nu mai este acelaşi. Sau aşa simte ea. Bărbatul fericit că este întâmpinat cu braţele deschise, cu tone de săruturi şi îmbrăţisări, pare că s-a ascuns în carapace şi nu mai iese.

-          Ce ai? Întreabă ea cu sentimentul de vinovăţie în glas. Vinovată pentru răceala lui, pentru tristeţea lui.

-          Nimic, mă gândesc la ce vei decide tu. Eşti din ce în ce mai tristă, mai neîncrezătoare. Mi-e frică de deciziile şi reacţiile tale, când mă întorc.

Irina se simte singură dintr-o dată. Pare că nu mai poate nici plânge. Nici iubi, nici suferi. Dintr-o dată s-a transformat în gheaţă. Îl priveşte fix şi se întreabă dacă mai simte la fel ca odată, dacă îl mai doreşte la fel şi dacă mai poate continua...

Raţiunea intră pe uşă:

-          Draga mea copilă, ridică-te şi pleacă! În curând vei mai auzi din nou de alte femei, de alte iubiri ale lui, te vor răni din nou vorbele auzite şi iar vei plânge! Ajunge cu lacrimile astea, meriţi mai mult decât o jumătate de...

Irina se uită la ea, apoi întoarce capul. La uşă stă plângând, sufletul.

Irina îl invită să ia un loc pe scaun, lângă ea, iar Raţiunea se aşează tăcută, în dreapta Irinei.

-          Ce s-a întâmplat? De ce plângi? Îşi întreabă sufletul.

-          Mi-e frică. Mi-e frică să nu faci greşala de a mă lăsa din nou singur, de a-ţi asculta raţiunea şi de a mă lăsa iară orfan. Dacă vei pleca din nou cu ea, decisă să câştigi lumea, bani şi renume, vei uita iar de mine. Irina, te-ai schimbat. Tocmai când eram fericit, când erai tu atât de vie, când trăiai cu adevărat, te-ai oprit pentru nişte vorbe aruncate de oameni care nu ştiu să iubească. Irina, aminteşte-ţi cât de fericită erai în braţele lui, cu visele în palme, cu împlinirile pe pleoape, cu dragostea în pumni. Draga mea, de ce nu vrei să trăieşti? De ce te împiedici de nişte pietre, când în faţa voastră sunt munţi?

-          Pentru că viaţa nu înseamnă numai vise, îl întrerupe Raţiunea.

Irina plânge. Le spune încet să vorbească ce vor, ea doar îi va asculta, căci nu mai are curaj să mai vorbească.

-          Tu nu ştii nimic despre vise, spune revoltat Sufletul. Tu ştii numai să desfaci sentimentele în bucăţi şi apoi, când vrei să le pui la loc, uiţi unde le era locul. Sau te prefaci că uiţi. Irina era cu adevărat fericită. Nu o interesa că are acasă o familie, că ea nu va fi niciodată soţia lui. Ea nu se gândea deloc la viitor aşa. Dorea un viitor frumos cu el, nu conta în calitate de ce se afla în dreapta lui.

-          Eu ştiu că visele nu au nici o valoare dacă nu au o fundaţie. Visele ei nu vor fi niciodată împlinite până la capăt. Irina spunea atunci că nu-i pasă de faptul că nu va fi soţia lui pentru că credea că nu o iubeşte pe cealaltă, că atenţia lui va fi focusată pe ea, că vor fi un cuplu adevărat şi vor face totul împreună, nu doar dragoste. Când şi-a dat seama de minciuna lui, de realitatea relaţiei, s-a trezit. A început să plângă şi s-a cuibărit lângă mine.

-          S-a cuibărit lângă tine pentru că tu ai tras-o de atâtea ori de lângă mine, de lângă el.

-          Dragul meu, dacă era fericită nu ar fi plecat niciodată de lângă voi. Ceva i-a lipsit. Şi ce i-a lipsit a fost tocmai dragostea reală, dragostea deplină. Irinei nu îi ajung jumătăţile. Iar el este un egoist care a crezut că se va mulţumi cu ceea ce îi oferă. Când poate.

-          Alexandru o iubeşte sincer.

-          O luăm de la capăt? Întreabă Raţiunea zâmbind. Să îţi explic şi ţie cum e cu dragostea asta împărţită la 2? Când iubeşti, vrei acea persoană zilnic lângă tine. Nu rămâi lângă alta doar pentru nişte aparenţe nenorocite sau pentru nişte temeri aiurea, că vei fi părăsit. Irina e tânără, frumoasă şi deloc proastă. Dacă a reuşit singură până acum în viaţă, de ce acum trebuie să suporte jumătăţile date de un bărbat care până la urmă a minţit-o?

-          Da, ştiu că a minţit-o, dar el de unde să ştie că o va iubi atât?

-          Dacă a greşit minţind, de ce nu-şi îndrepată greşala, lăsând-o liberă? De ce, când ştie foarte bine că nu va fi niciodată al ei, continuă să o întoarcă din drum, atunci când ea pleacă?

-          Pentru că dragostea trece dincolo de limite şi de reguli. Irina a trecut atunci, nu i-a păsat. Era fericită, tu nu înţelegi?

-          Hei, fericirea ei a fost o iluzie. Ea a fost fericită de fapt pentru ceea ce a crezut că îi va oferi acest bărbat. Nu pentru ceea ce îi oferă acum.

Irina se ridică de pe scaun, ţipând:

-          Gata, afară amândoi! Nu mai vreau să asist la nebunia voastră! Vă urăsc! Lăsaţi-mă să trăiesc lângă el.

Sufletul se apropie de ea. O priveşte fix în ochi şi îi spune plângând:

- Vei regreta decizia asta! Vei realiza într-o zi că oricât ai fi de raţional, nu vei fi fericit!

Raţiunea o prinde de mână.

-          Irina, draga mea, el se ia după mine, nu îşi ascultă inima! Asta dacă într-adevăr te iubeşte. Nu erai tu cea care susţinea sus şi tare că dacă simţi, nefăcând nimic, e egal cu 0? Dacă e real că vă iubeşte pe amândouă, mă ascultă de fapt pe mine, pentru că până la urmă nu îşi lasă familia pentru ce simte. Oricât de lipsită de pasiune ar fi în relaţia de acasă, merge mai departe! Acest om este raţional! Nu te amăgi din nou! Ia exemplul lui şi nu te lăsa dusă de val! Fă ce-ţi dictez eu!

Irina se aşează pe scaun, obosită de durere. Rămâne singură. Se uită la uşă. Alexandru o priveşte.

-          Eşti frumoasă.

Şi pleacă.

Irina se trezeşte din visare.

El se întoarce. Îi zâmbeşte. Îl îmbrăţişează şi lăcrimează. Ar vrea atât de mult să-i spună ce simte, cât o dor toate, cât e de nefericită, cât de mult îşi doreşte să fie totul ca la început!

Dar nu vrea să mai spună nimic. Îi e dor de iubirea lor, de nepăsarea ei, de nebuniile ei, de fericire în braţele lui. Preferă să se lase în mâinile lui şi să îşi arunce la gunoi temerile.

- Iubirea mea scumpă...

Irina simte că îi fuge pământul de sub picioare. De ce trebuie să îi vorbească aşa? De ce nu tace, de ce nu îi spune sincer că totul e o minciună, că...

Sună telefonul. E Robert, prietenul lui. În 30 minute va veni să-i ia, vor merge la un pahar de vorbă. Irina se simte bine cu prietenii lui. Pentru că sunt de vârsta ei, pentru că nu joacă table şi nu au în cap numai meci de fotbal şi gresie. Mici şi bere. Grătare şi neveste disperate acasă. Iar Robert încă nu a judecat-o pentru ceea ce face. Încă nu l-a pus la zid pe Alexandru, ca restul prietenilor lui.

Irina e o femeie plină de viaţă. Vorbăreaţă, sociabilă. Mereu pusă pe şotii. Robert se uită fix la ea, apoi la el:

-          Am şi eu o curiozitate. Nu întreb de altceva. Tu ştii situaţia lui?

-          Da, răspunde el rapid în locul ei.

-          Şi ce veţi face? Tu într-o zi te vei mărita, vei avea copii... el nu va renunţa la soţia lui, căci are un copil. Dacă nu ar fi el, ar fi mai simplu, altfel... tu ai fi de acord să creşti copilul alteia?

Irina zâmbeşte. Se ridică şi vrea să-l pocnească. Nu însă pentru ce a zis, ci pentru ceea ce simte ea.

-          Cum să cresc bre copilul lui? N-are mamă? Şi ce rost are să vorbesc despre asta?

-          Păi atunci cum vezi tu situaţia asta? Căci până la urmă nu va dura...

-          Mă iubeşte. Şi de unde ştii tu că nu va dura toată viaţa? Răspunde Alexandru zâmbind.

Irina simte nevoia să îi stoarcă o lămâie necoaptă pe suflet. Cum adică pentru că îl iubeşte? Oare doar atât a înţeles el din toată povestea asta? Că ea e atât de slabă încât să rămână cu cineva doar pentru dragoste?

-          Nu e vorba de iubire aici. Am mai iubit şi nu am rămas cu el. E vorba de faptul că deocamdată mi-e bine aşa. Când nu voi mai putea...

Şi se opreşte. Nu are rost să continue. Nu îi place să fie subiect de discuţie. Şi o doare că acum a mai apărut cineva curios. Nu e furioasă pe Robert, ci îşi dă seama cât de ciudat este văzută şi ce în ce situaţie este în faţa celorlalţi.

Seara continuă. Râd împreună, beau, vorbesc. Vrute şi nevrute.

Irina pleacă să mănânce cu Robert. La 20 si un pic de ani, Robert nu crede în femei.

-          Eu nu am încredere în femei, mi-am luat-o de câteva ori. Nu mă refer la tine.

-          Hei, dar chiar există femei care nu înşala, crede-mă!

-          Eu nu cred.

-          Mă crezi că nu l-am înşelat niciodată pe Alexandru? Şi gândeşte-te la situaţia lui. Dacă iubeşti şi te respecţi...

-          Nu cred, serios. Fac pariu că în 5 minute Alexandru e după noi. Se gândeşte ce facem aici.

-          Haha. Nu va veni, are încredere în mine, răspunde Irina sigură pe ea.

Irina continuă să vorbească cu Robert. E tristă şi debusolată însă. De ce e viaţa aşa nedrepată cu ea? De ce nu a putut să iubească şi ea un bărbat singur, să îşi poată face planuri de viitor, să nu trebuiască să se ascundă? Să fie singura din viaţa unui bărbat? De ce tocmai când şi-a întâlnit sufletul pereche trebuie să sufere atât? De ce primul bărbat care i-a împlinit atâtea vise trebuie să fie...

Se uită la Robert. Cândva era şi ea ca el. Nu credea în bărbaţi, nu credea că va găsi pe cineva care să corespundă aşteptărilor ei. Oare o fi mai bine să gândeşti ca el? Oare e mai bine să nu mai pui suflet, să te laşi de vise şi să fii raţional până la moarte?

Alexandru intră în bucătărie.

-          Nah, ţi-am zis eu că va veni? Întreabă Robert

-          Neah, n-ai câştigat, n-a venit după 5 minute. Ţi-am zis că are încredere în mine.

-          Măi... am încredere în ea, în prieteni nu mai am. De la o vreme toţi se dau la ea.

Irina redevine tristă. Dar continuă să joace teatru. Pare fericită. Nimeni nu trebuie să ştie ce e în sufletul ei. Ajunşi în living, unde toată lumea se distrează, Irina şi Alexandru stau separat. Îl priveşte fără ca el să simtă. Se uită cum le urmăreşte pe fete, şi simte cum le doreşte. Alexandru nu se schimbă. Rămâne acelaşi bărbat care doreşte. Îl observă cum o priveşte câte o dată şi-i spune din priviri MI-E DOR DE TINE. Cum parcă e gelos căci Robert stă atât de aproape de ea, că uneori o îmbrăţişează.

Irina îşi plânge durerea continuând să mimeze fericirea. Se gândeşte că niciodată nu va putea să fie cu Alexandru când va dori, înconjuraţi de prieteni cu care să se bucure, cu care să împărtăşească fericirea de a se iubi. Ştie că el va veni pentru câteva zile, că va trebui să se mulţumească cu clipele acelea şi apoi va trebui să iasă singură în oraş, să plângă şi să aştepte următoarea lui revenire.

Pleacă împreună la ea.

7 IAN 2013

Se opresc să cumpere ceva de băut. Le place să bea împreună, să stea de vorbă ore în şir. Şi vorbesc. Atât de sincer şi atât de pentru ei!

-          Când mă uitam la tine şi la Robert, îmi venea să-i sparg capul! Te înţeleg când eşti geloasă; şi pe mine mă ia când te văd în preajma altora! Nu suport să te atingă altul.

-          Acum poate înţelegi cum mă simt eu când pleci acasă!

Se lasă tăcerea. Apoi se schimbă subiectul. E normal. Irina tace, n-ar avea ce să comenteze. El îi spusese de la început, când au decis să rămână împreună:

-          Casa mea e casa mea. Ei sunt o altă parte din mine! Cu tine sunt altfel. Dacă poţi accepta asta...

Irina acceptase. Pentru că crezuse în vorbele acelea atât de sigure ale lui: „eu şi soţia mea... Suntem doar prieteni.” Irina fusese convinsă că toată căsnicia lui era de fapt o aparenţă, că de fapt erau împreună pentru copil.

Continuă să bea. De durerea amăgirii sale. Îşi aminteşte prima oară când l-a auzit spunând adevărul, la câteva săptămâni după ce începuseră relaţia asta ce părea minune:

-          Motivul pentru care sunt cu tine nu este acela că nu am ce îmi trebuie acasă. Ea mă iubeşte extraordinar de mult, şi eu o iubesc foarte tare pe ea. Dar cu tine e altceva. Tu îmi oferi altceva. Eşti cealaltă lume a mea.

Îşi aminteşte cum i-a fugit lumea cu tot Cu suflet să se ascundă de adevăr, cum lacrimile i-au invadat obrajii şi cum le-a şters repede, pentru ca el să nu le observe. Cum simţea că trebuie să-l părăsească, nu înainte de a-şi lua revanşa şi a spune tuturor ce bărbat fals este, cum simţea că are lângă ea o canalie de bărbat care nu ţine cont de sentimente, ci îşi urmăreşte interesul.

Se uită la bărbatul de acum, din faţa ei, şi se întreabă dacă va putea vreodată să îl părăsească, să îi spună în faţă cât e de fals, cât rău merită de fapt pentru ceea ce i-a făcut.

Dar se opreşte. Până la urmă toată vina este a ei. Putea să încheie de atunci, i-ar fi fost mult mai uşor! Acum însă, iubindu-l din ce în ce mai tare, îi este tot mai greu să stea departe de el!

Alcoolul şi-a făcut efectul. Irina e ameţită. I se învârt în suflet amintirile, în cap gândurile şi lângă ea Alexandru spune scurt:

-          M-am ameţit.

Urmează vorbe frumoase, priviri ce spun tot ce ei nu mai pot rosti, de ameţeală sau de nerost. Căci uneori nici măcar nu mai e nevoie de cuvinte.

Irina adoarme fericită în braţele celui ce nu va fi niciodată doar al ei. Visează din nou că este înşelată. Că altă femeie decât soţia lui îi trece prin viaţă. Se trezeşte din nou speriată, se uită lângă ea şi îi simte respiraţia. Aceeaşi pe care ar vrea s-o simtă doar ea.

Dimineaţa îi povesteşte visul.

- Uf, eşti obsedată! Nu mai e nimeni, înţelege o dată! Te iubesc numai pe tine! Nu mai sunt cu nimeni. Nu ţi-aş putea face asta!

Irinei îi vine greu să creadă. Nu ştie de ce, dar încrederea în el s-a diminuat. Simte că ceva e în neregulă, că  ceva îi ascunde.

Îşi aminteşte cuvintele lui despre femeia cu care are un copil: (ale cărui vorbe îi răsună şi acum în minte, din ziua în care l-a cunoscut şi a fost prezentată ca o colegă: „Tata...”.)

Uite-o şi pe doamna mea! Alexandru îi arătase de curând câteva poze cu fiul lui, făcute în vară. După spusele lui. După Irina, având în vedere că purta ghete de iarnă, puţin probabil să fi fost făcute în vară. Irina crede că a fost minţită, pentru a nu se supăra că de sărbători el a fost plecat cu familia lui în Sinaia . Sau poate poate e mintea ei... plecată cu sorcova, vorba lui!
- „Doamna mea!” Irina, cum te simţi când auzi aşa vorbe? Cum te simţi când ştii că tu eşti amanta, iar ea DOAMNA? Când ştii că pentru tine nu ar face niciodată sacrificiile pe care le meriţi? Când ştii că dacă DOAMNA lui ar afla de voi, ai fi 0?
În faţa tuturor, iar el ar uita de dragostea asta? Vorbeşte iară Raţiunea.

Irina lăcrimează.

- Da, ai avut grijă să apari tocmai acum! Crezi că mie mi-e uşor să aud vorbele astea? Să ştiu că ea e doamna, eu curva, în faţa celorlalţi?

- Dacă ţi-ar fi greu nu ai accepta acest tratament. Un bărbat care vorbeşte aşa despre soţia lui este un bărbat care nu dă 2 lei pe tine! Tu nu vei fi niciodată DOAMNA, vei fi mereu IUBITA, PRIETENA, AMANTA. Pe tine nu te vede o doamnă, ci o copilă prostuţă pe care îşi permite s-o ducă cu vorba...

- Gata, taci! M-am săturat!

Pleacă împreună la muncă şi Irina uită pentru câteva ore nefericirea din suflet!

5.

După amiază de iarnă. Irina ajunge la el obosită, mănâncă şi adoarme. Destul de puţin, căci nu reuşeste să se liniştească fără el. Primeşte telefon de la prietena ei. Trebuie să meargă împreună la munte. Irina îi spune scurt:

-          Nu mergem, Alexandru sigur a uitat data, căci rămâne în week-end-ul ăsta la mine.

-          Cum nu? Păi aminteşte-i tu! Doar nu ne faceţi iară faza, că a uitat el! Nu-mi pasă, nu vreau să ne certăm cu toţi căci trebuie să plătim o cameră în plus pentru voi!

-          Stai liniştită, îţi dau eu banii pentru cazare, dar nu îi zic nimic.

Chiar aşa, a uitat! Căci altă explicaţie nu are pentru week-end-ul alături de ea.

Şi câtă dreptate avea să aibă! Irina a tăcut 2 zile. Înainte să adoarmă, după 2 nopţi, îi spune:

-          Tu pleci acasă vinerea viitoare?

-          Fără dicuţii, răspunde Alexandru, am multe de rezolvat.

-          Lumi e supărată pentru că nu mergem la munte.

-          Cum adică nu mergem la munte?

-          Păi trebuia să mergem week următor. Tu nu vei fi.

-          A, da, că ziseseşi de cursul tău care era exact atunci.

-          Da...

Irinei i se umplu ochii de lacrimi. Nu-i vine să creadă! De fapt... îi trimisese un mesaj înainte de Revelion, să-i spună că şi-a schimbat data cursului, special, să poată merge la munte. Iar el acum... se făcea că...

Irina se simte prea mică în faţa amăgirilor de care se agaţă. Oare cât de naivă o crede?

Tace.

Închide ochii şi încearcă să doarmă, după ce lacrimile îi mai brâzdează obrajii de câteva ori. Ce uşor e somnul pentru el!

„ Coji de portocale”. Melodia o duce cu luni în urmă, când era fericită! „Şi-n ploaie cum ne sărutam în faţa casei tale!”

Unde sunt oare clipele acelea? De ce le-a ucis atât de repede? Parcă se urăşte. Îşi urăşte Raţiunea care a făcut-o să se schimbe. Să îşi lase sufletul de o parte şi să mearga pe drum cu Raţiunea. Deşi... continuă să trăiască de mână cu sufletul şi-n braţele lui, ale bărbatului ce a ştiut să mintă frumos. Şi să simtă şi mai frumos.

 Poate chiar simte!

Week-end-ul l-au petrecut împreună. Irina se simte foarte ciudat. Atunci când nu face dragoste cu el, pare că nu are ce să discute. Parcă se plictisesc împreună. El se uită la televizor. Ea, cu ale ei. Face calcule, se gândeşte cum să se ridice profesional, vorbeşte la telefon cu câteva persoane care o încurajează.

Se simte singură. Cu el în casă. La el în braţe.

Îl întreabă dacă merg la munte singuri la sfârşitul lunii, dacă au ratat acum. El ridică vocea:

„ Lasă-mă, nu am chef să discut despre asta! Ţi-am zis că am probleme cu banii, lasă-mă să-mi fac nişte calcule.”

Irina nu mai înţelege nimic. Cum adică are probleme? Şi săptămâna trecută... când a întrebat-o câţi bani trebuie?

E şocată. Spune un „Ok” zâmbind, îşi închide agenda şi pleacă să uite. Îşi vede mai departe de problemele ei, se gândeşte cum să facă rost de bani pentru a-şi împlini un vis de demult, găseşte câteva soluţii, dă un telefon, ideea e bună, i se spune. Şi îşi mai decide câteva creaţii.

A, am uitat să vă spun! Irina scrie. Nu e poetă, nici prozatoare, e doar visătoare. Îşi scrie durerile, fericirea, speranţele, amăgirile. Scrie frumos. Când citeşti, ai senzaţia uneori că eşti exact acolo şi simţi o dată cu ea. Mereu am spus că dacă aş avea darul ei aş scrie pentru toată lumea. Nu aş ţine doar pentru mine. Mulţi s-ar regăsi, pe mulţi ar ajuta.

Dar ea se încăpăţânează să tacă şi să vorbească doar cu ea. Şi cu laptopul care atâtea nopţi adoarme înaintea ei!

Dar cine ştie, poate într-o zi... niciodată să nu spui NICIODATĂ!

El vine să îi pregătească ceva de mâncare. O sărută pe obraz. Lumea i se clatină din nou. Îi e dor de el. Mai dor de-atât nu poate să-şi imagineze...

Mănâncă, apoi ea decide să se joace puţin cu site-ul lui. Are chef să glumească, să-l înţepe. Deschide şi vede discuţia simplă dintre el şi o femeie ce a existat cândva în viaţa lui. Înainte s-o iubească pe ea.

Da, alta decât soţia lui!

Femeia aceea frumoasă, pe care o doreşte şi acum, şi de care îi spune Irinei cu foarte mare sinceritate că reprezintă una din femeile ce încă mai contează pentru el, dar nu la modul acela care ar trebui s-o îngrijoreze pe ea, crezuse că un mesaj fusese scris pentru ea. De fapt, fusese pentru Irina.

Fericită că a scris din nou despre ea (mai scrisese cândva), Marilena îi dăduse o replică jucăuşă. Alexandru o lăsase să creadă că se referă la ea, că ea este femeia despre care vorbea.

Irina simte că i se rupe sufletul în 1000 de bucăţi. Avuseseră mai multe discuţii despre această femeie. Îi ceruse să îi spună adevărul, şi anume că el iubeşte acum pe altcineva. Alexandru refuzase s-o facă, motivând că nu o poate răni. Va rupe încet încet legătura. Realitatea este însă că niciodată nu a rupt nimic. A continuat s-o facă pe acea femeie să creadă că încă o mai vrea, că...

Irina ascultă muzică şi tace. Plânge fărăr ca el să vadă şi se acuză tăcut:

„Fraiero, ai crezut în el! Ai crezut că numai tu mai eşti în viaţa lui! Ai crezut ca o proastă că merită să fii sinceră, să fii corectă şi să-l respecţi. Ai ales să spui tuturor bărbaţilor care te vroiau, că ai o relaţie şi i-ai îndepărtat pe toţi, pentru ca el să nu sufere .Şi să nu interpreteze greşit. El te minte de atâtea luni de zile! Şi cine ştie cu câte o mai ţine legătura, fără ca tu să ai habar. Cine ştie pe câte le mai minte că nu are pe nimeni în afară de soţia lui!”

Alexandru o mângâie uşor. Pare că simte că ceva e în neregulă cu ea:

-          Niciodată nu ţi-ai pus muzică aşa tristă. Ce e?

-          Nimic, răspunde Irina tristă. Cu lacrimile în colţul ochilor, cu altele înotându-i buzele.

Continuă să asculte. „Celine Dion – because you loved me” o aruncă cu ani în urmă, când cineva o făcuse să aibă încredere în puterea ei, în talentul ei, în dragostea ei. „You saw the best there was in me, you gave me faith coz you believed I’am eveything I am...”

Lacrimile o ustură mai tare ca lămâia necoaptă ce şi-a stors-o pe suflet când s-a îndrăgostit de el...

Sufletul îi deschide o scrisoare de acum 13 ani, venită din Alba Iulia, în care cineva îi scria tremurând:

„Irina, viaţa merită trăită, indiferent cât e de grea. Dumnezeu ne-a dat-o, lasă-l pe El să ţi-o ia! Eu am încredere în tine! Mergi la olimpiadă, câştig-o pentru mine, dacă pentru tine nu mai vrei, dar mergi mai departe!”

„Gabriel, de ce ai avut atâta încredere în mine, în puterea mea de a continua să păşesc, deşi eram la pământ? De ce mi-ai dat tăria de a lupta să trăiesc, dacă acum mor puţin câte puţin, iubind şi neputând...”

Lacrimile o inundă. Alexandru e lângă ea, o ţine de mână. Îl iubeşte şi-i tremură sufletul. A luptat să trăiască, apoi  să plece dintr-un oraş în care nu putea să ajungă mai mult de o simplă angajată confecţioneră. A luptat să câştige singură bani şi experienţă într-un domeniu care i-a schimbat viaţa. Care a făcut-o atentă la detalii pe care acum Alexandru le acuză.

Irina a fost lovită. A fost cândva călcată în picioare, la propriu. A fost ameninţată, a fost abuzată. De un bărbat pentru care ajunsese obsesie. Pentru care Ea era raţiunea de a trăi. Care nu a înţeles că o femeie nu rămâne cu tine doar de frică. Irina a riscat, a plecat de lângă el şi a ajuns în Bucureşti. Datorită unui vis în care numele Gabriel i-a strigat că poate!

Irina a învăţat, s-a luptat cu ea însăşi să-şi revină. Pentru simpla întrebare care i-a tulburat somnul cu 2 săptămâni înainte de bacalaureat, când avea încă pe corp vânătăile şi-n suflet frica şi ura pentru cel ce credea că o va întoarce din drum:

„Ce-i vei spune lui Gabriel când vă veţi întâlni, peste ani? Că ai fost o laşă, că a avut degeaba încredere în tine, că a luptat degeaba să te ridici? Cu ce demnitate îi vei spune în faţă AM REUŞIT!, când tu eşti un nimeni? Fără liceu, fără viitor? Unde ţi-e recunoştinţa pentru încrederea lui, unde ţi-e mulţumirea pentru puterea de a te ridica atunci de jos? Irina, pentru el, dacă nu pentru tine, mergi la bacalaureat, ia-l şi mergi mai departe! ”

Atunci a reuşit. Şi-a luat inima în dinţi, a învăţat zile şi nopţi, a luat bacalaureatul cu notă pe care nu îndrăznise s-o viseze şi a ajuns în Bucureşti.

Acum era din nou jos. Trecuseră ani de când Gabriel o ridicase fără să aibă habar. Acum se zbătea din nou să supravieţuiască. Şi mai presus de toate... iubea un bărbat căsătorit. Se mulţumea cu resturi şi aduna chiştoace din scrumiera soţiei lui. Şi nici acelea pe toate. Căci se pare că nu era numai ea. Cel puţin o altă femeie se mai credea a lui.

Şi nu pentru că era ea nebună şi nu-l lăsa în pace, ci pentru că el o lăsa să creadă asta!

O lovesc durerile. Îi învineţesc sufletul şi o doboară la pământ, exact aşa de dur cum bărbatul acela înnebunit o doborâse cândva. Doar că acum vânătăile nu-i acopereau trupul. Ci inima.

Irina îşi gustă lacrimă după lacrimă. „Gabriel, îmi pare rău că n-am putut mai mult. Ai fost primul căruia i-a păsat de mine, care m-ar fi ajutat să fac primii paşi. Primul care a dat un sens vieţii mele. Dându-mi curajul să scriu. Să iubesc şi să nu-mi fie teamă. Mi-e ruşine de mine şi mi-e frică de dragoste. Ruşine pentru că accept mucuri de ţigări schimbate mereu, asemeni femeilor din viaţa lui...”

Irina îşi opreşte lacrimile şi vrea să doarmă. Nu înainte însă de a-i spune scurt: SUNT SUPĂRATĂ PENTRU CEEA CE I-AI SPUS MARILENEI!

La acuzaţiile ei, Alexandru se enervează. Ca de obicei, ridică vocea, o acuză că e geloasă, că are probleme, că îi îngrădeşte libertatea. Că el nu poate aşa şi că relaţia lor ar fi mereu umbrită de gândurile şi interpretările ei.

-          Întreab-o în p... mea dacă a crezut că mă refer la ea! Şi gata, că nu mai suport! Până nu vei înţelege că te iubesc nu vom putea avea o relaţie normală.

Alexandru se ridică şi pleacă să doarmă singur.

9 ianuarie 2013

Irina rămâne cu gândurile ei, cu setea de dragoste, cu lacrimile făcute pumni cu care loveşte în Dumnezeu: de ce nu am curajul să pun capăt? De ce nu pot să spun tuturor cine este acest om de fapt, de ce nu pot să îl arunc la gunoi, aşa cum aruncă el dorinţele şi nevoile mele? De ce, Doamne, dacă exişti, nu îmi dai putere să plec şi să nu mă mai întorc niciodată? De ce, dacă mi-ai dat putere să trec peste toate, acum mă ţii legată de acest bărbat care mă foloseşte ca pe o amantă ieftină, care nu merită nici măcar un sfert din cât primeşte femeia cu care a jurat în faţa lui Dumnezeu dragoste veşnică...?

De ce, Doamne, admit atâta umilinţă în viaţa mea?

Nu-i răspunde nimeni. Plânge fără lacrimi şi se decide să doarmă. Îşi dă seama că el a adormit deja, în camera alăturată şi că nu-i pasă deloc de ce simte ea, de faptul că a lăsat-o să doarmă singură, după câteva luni de relaţie. Oare după 2 ani, ce s-ar întâmpla? Când ar fi supărat, ar pleca de acasă în patul alteia şi ar lăsa-o singură? Când, până la urmă, ea suferă pentru că el nu a încheiat încă o relaţie cu o femeie care a fost în viaţa lui înaintea ei? I se pare nedrept. Şi îşi dă seama că este vina ei pentru că a admis să rămână cu el când ştia că a fost minţită.

Îşi aminteşte cuvintele prietenului lui:

-          Ţi-a spus că o iubeşte pe soţia lui abia după ce tu deja ţinei foarte tare la el! Dacă era sincer şi te respecta, îţi spunea de la început. Dar cum ştia că eşti o femeie cu principii, i-a fost teamă, pentru că tu nu ai fi intrat într-o astfel de relaţie. Dar aşa, a profitat de slabiciunea ta de moment, te-a dus cu vorba şi apoi a spus adevărul.

 Cândva, Irina s-a supărat pe Sasha. Pentru că a considerat că nu îi este prieten, din moment ce l-a vorbit de rău în faţa ei. Adevărul avea să îl înţeleagă mult mai târziu: Sasha nu îi vrusese răul ei, ci nu dorea să sufere, căci el ştie mult mai bine toată relaţia lui Alexandru cu soţia lui. Asta pentru că Sasha este... vărul soţiei lui! Un bărbat care ar putea oricând să spună adevărul şi să distrugă suflete. Dar n-o face pentru că nu vrea să sufere femeia care i-a dăruit un copil, care i-l creşte şi care ştie foarte bine că nu are acasă un bărbat fidel. Dar acceptă situaţia pentru cine ştie ce motiv. Sau poate tot pentru că îl iubeşte sincer, ca şi Irina!

- Irina, renunţă! Nu îţi va fi atât de greu acum, sunteţi de puţin timp împreună, este un bărbat care nu vă merită pe niciuna, este un bărbat care are 2 femei extraordinare şi care nu vă respectă. Rămâne cu voi pentru că este un laş, pentru că nu are curajul să renunţe la niciuna! Poate o iubeşte pe soţia lui, poate te iubeşte şi pe tine, deşi eu nu cred în aşa ceva; tot bărbat sunt şi eu, dar nu vă respectă pe niciuna, crede-mă! Dacă te-ar respecta ar renunţa la ea şi nu te-ar pune să accepţi atâtea. Dacă ar respecta-o pe ea, nu i-ar face asta! Ar renunţa pur şi simplu şi ar spune: Asta e, iubesc pe altcineva.

- Dar are un copil, Sasha, cum să renunţe?! Copilul acela are 15 ani, ar fi dezastru pentru el! Îi găsise Irina scuze.

- Irina, copilul nu e o scuză. Poţi păstra o relaţie de aparenţă cu mama lui, astfel încât el să nu simtă lipsa tatălui, soluţii există. El nu renunţă pentru că nu vrea, are siguranţă că vară-mea nu îl va părăsi niciodată. Are un copil cu el, când ai un copil nu e aşa simplu cum e pentru tine să rupi. Şi crede-mă, oricine ar fi soţia lui într-o zi, ar suferi groaznic. Pentru că el va înşela mereu. Nu poate fi bărbatul unei singure femei. Lupul părul...

Irina simţea că îl urăşte pe acest bărbat care intra în viaţa ei aşa, fără să ceară voie. Dar ştia în adâncul sufletului ei că are dreptate, că toată dragostea asta este o minciună. Sau o impresie de dragoste. A lui.

Irina simţise atunci că lumea s-a prăbuşit peste ea. Dar adevărul avea să se arate pas după pas.

- Irina, gândeşte-te puţin: dacă te iubeşte, cum spune, de ce nu te sună acum, când e plecat? De ce nu îi pasă cum te simţi, ce faci?

Aceeşi întrebare i-o pusese şi prietenul ei foarte bun, ce suna zilnic din Spania să vadă cum se simte ea, pentru că ştia că este singură, în timp ce el se distra cu soţia lui.

- Mi-a zis că nu-şi permite să mă sune de acolo, e departe, costă.

- Poftim? Nu îşi permite? Dar cât costă să suni de acolo? Pe mine mă costă 5 euro în fiecare zi să te sun 30 min. Eu cum îmi permit? Iar eu nu am afaceri. Şi eu nu sunt iubitul tău. Irina, trezeşte-te, acest bărbat te foloseşte ca pe un produs la promoţie! Eşti tânără, ai putea avea orice bărbat doreşti! El vrea calitate, dar nu ar da nici un leu pentru asta!

- Hei, eu nu sunt materialistă.

- Femeie, e materialism faptul că ceri să fii sunată? Că vrei să ieşi la un restaurant, că vrei să pleci într-un week-end cu el undeva? De câte ori aţi plecat până acum din Bucureşti?

- Niciodată. Hai, te rog, încetează, mă doare. Pentru că şi mie mi-e ciudă că nu face nimic pentru relaţia asta, decât vine la mine şi ieşim în oraş de câteva ori şi cam atât. Şi pe mine mă doare că stau în casă la vărsta mea, când eram obişnuită să plec lunar din Bucureşti. Să îmi trăiesc viaţa şi să uit de tot. Dar...

- Dar ce, Irina? Dacă te doare, de ce nu rupi? De ce nu accepţi să pleci cu cei care te invită? Unde e dragostea, Irina, dacă el te ţine în casă şi tu refuzi orice ieşire cu alţii, pentru că îl iubeşti? Irina, sunt bărbat! Niciodată un bărbat care se respectă nu spune că nu îşi permite să îşi sune iubita, amanta sau ce-o fi! E absurd, el îşi bate joc de tine, te tratează ca pe o copilă, nu ca pe o femeie! Irina, unde ţi-e capul? Te-am crescut de când aveai 15 ani, ţi-am fost tatăl care ţi-a lipsit, cum permiţi aşa ceva? Ce ar spune tatăl tău dacă ar afla de această explicaţie?

Irinei i se umezesc ochii. „Tata! Dumnezeule, tata... dacă ar şti... „

Şi îşi aminteşte prima „lecţie de viaţă”  a tatălui ei, la 14 ani:

- Irina, ai grijă cu bărbaţii! Sunt laşi, egoişti şi nemernici! Sunt în stare să mintă orice, numai să te aibă şi să obţină ce îşi doresc!.... ţine minte toată viaţa ta: un bărbat care te iubeşte te respectă! Nu te înşeală, nu te minte! Dacă vreodată un bărbat te lasă să îţi plăteşti consumaţia la restaurant, dacă uită să îţi deschidă portiera maşinii din care cobori, dacă te lasă să intri prima într-un bar, dacă nu e atent că ţi s-a golit paharul, dacă vine la tine acasă fără nimic, dacă nu îţi aduce flori decât la ziua ta şi la sărbători, dacă vorbeşte de lipsa banilor când tu spui că vrei ceva, nu te respectă. Nu îi pasă de tine şi doar te foloseşte!

- Tata, nu sunt proastă. Ştiu cum te comporţi cu mama şi nu aş putea vreodată să admit ceva mai jos în viaţa mea decât ceea ce eşti tu!

Totul i s-a spus acum 13 ani! Irina simte durerea până în adâncul sufletului ei. Acceptă exact ceea ce tatăl ei îi spusese cândva că înseamnă un bărbat căruia nu îi pasă. Se gândeşte la Alexandru şi la soţia lui: oare pe ea ar lăsa-o să plece singură acasă, la ore târzii? Oare ei i-ar spune că nu îşi permite s-o sune când ar fi plecat departe? Oare pentru ea...

Şi se opreşte din întrebat. Nu are rost. Ştie foarte bine că este cu ea acolo, că se simte bine şi că nu-i pasă că Irina stă singură, că nu pleacă niciunde în concediu. Dar sufletul îi spune scurt:

- Când se va întoarce veţi pleca undeva câteva zile, calmează-te! Alexandru te iubeşte! Va face tot posibilul să îţi fie bine, să nu simţi lipsa dragostei lui şi să compenseze despărţirea de acum! Va fi numai cu tine câteva zile, vă veţi plimba, veţi râde, veţi aduna pietre fericite, veţi vedea marea! Te va duce, pentru că ştie că nu ai putut s-o vezi!

Irina zâmbeşte fericită şi se simte vinovată pentru că a gândit ceva rău despre el. Nu înţelege de ce lumea se bagă în viaţa ei, de ce oamenii o judecă şi îl judecă pe el. Simte că Alexandru va face orice ca ei să îi fie bine, că vor merge împreună peste tot, că vor colinda munţii şi vor mânca îngheţată, că vor culege flori şi vor sta îmbrăţişaţi la apus...

Dar toate vorbele sufletului ei au rămas vorbe. Alexandru s-a întors. A venit la ea acasă pentru prima dată fără nimic... Motivând că nu are nici un ban. Irinei i s-a făcut rău. Sufletul i s-a strâns. Nu îi venea  să creadă că s-a înşelat în privinţa lui.

Cum adică nu are nici un ban? După o despărţire de câteva zile bune, când el s-a simţit bine şi s-a distrat, vine la ea şi nu o duce nici la o îngheţată, pentru că nu are bani? Dar oare ea ce valoare are? Niciodată un bărbat nu i-a spus „Nu am bani!” într-o conjunctură aşa. Iar în situaţia asta, având o nevastă cu care merge să se distreze, pe ea o lasă cu întrebările pe buze, spunând „Nu am!”?!

Irina nu a fost niciodată materialistă. Se întreabă dacă asta este normalitatea unei relaţii. Dar îşi dă imediat seama că el este un bărbat căsătorit, deci nu are voie să facă asemenea greşeli. Adică are bani pentru soţia lui, dar pentru ea nu are bani pentru o seară în oraş?

Nu ies din casă 3 zile. Nici nu vrea să audă să meargă să se plimbe. Alexandru motivează că vrea să stea cu ea în braţe toate zilele astea, pentru că i-a fost dor. Irina nu înţelege nimic. Oare s-a înşelat în privinţa lui? Oare relaţia lor va însemna numai...

Îşi şterge la ochi sufletul, îi aşează lacrimile pe palme şi se uită în ochii lui. Se pierde în ei şi ştie că iubeşte cu toată fiinţa ei. Nu mai are nevoie de nimic.

Îşi aminteşte vorbele lui, când abia începuseră relaţia:

-          Nu îţi promit că îţi voi da tot, pentru că nu am cum, dar îţi voi da cât de mult pot! E nasol pentru că nu mai am banii pe care i-am avut cândva, dar tu nu eşti o femeie care să pună preţ pe hoteluri de lux, putem să fugim în lume şi cu bani puţini!

-          Normal, îi spusese Irina. Va fi bine, nu avem nevoie de mult să fim fericiţi.

-          Bun, dar de aici până la a-ţi spune că nu are nici un ban când a fost să se distreze cu soţia lui, e mare distanţă... tu nu ai voie să suferi pentru că el a cheltuit totul cu femeia care îi e nevastă. Dacă vrea 2 femei, să şi le permită, îi strigă Raţiunea.

Irina nu ia în seamă. Aruncă la gunoi vorbele ei şi merge mai departe, cu sufletul în palme, să-i dăruiască lui Alexandru toată dragostea ei. Îl iubeşte. Curat şi sincer. Cu el poate fi ea însăşi. Cu el poate face tot ce-i trece prin cap, fără teama că îl va supăra, că îi va reproşa. Irina are nevoie de un bărbat lângă care să fie femeie şi copil. Irina nu e geloasă, nu e posesivă, nu îi e frică. Merge mai departe cu fruntea sus. Ştie că un bărbat care o iubeşte nu o înşală, nu o minte, nu ascunde nimic de ea. Are încredere în Alexandru, tocmai pentru că...

De ce oare? Se întreabă deodată. Nu ştie foarte multe despre el, nu ştie motivul pentru care s-a încheiat relaţia cu femeia pe care a iubit-o înaintea ei. Ioana îl iubea la fel de tare cum îl iubeşte şi ea. S- a dăruit lui cu inimă de copilă. Total. El spune că a  iubit-o dumnezeieşte, că a vrut să renunţe la soţia lui pentru ea, că  ar fi vrut să fie cu ea în fiecare clipă. Însă ea a plecat.

-          Tu i-ai spus că vrei să divorţezi?

-          Nu.

-          Şi atunci ea de unde să ştie? Poate îi era teamă că va rămâne singură, căci tu nu vei fi niciodată doar al ei. E de înţeles.

-          Trebuia să aibă încredere în mine. Găsisem soluţii. Am fi rămas împreună toată viaţa. Dar ea... într-un moment de nebunie, după o ceartă... s-a culcat cu altcineva.

-          Hm... urât...

Irina se opreşte însă din judecat. Poate Ioana a avut motivele ei. Nu îi ţine parte pentru că e femeie, dar... se pune în situaţia ei. Cum s-ar simţi să fie 3 ani cu un bărbat care nu va fi niciodată numai al ei, cu care nu va putea avea niciodată un copil pe care să-l crească împreună?

-          De ce spui că nu ai face niciodată un copil cu mine? O întreabă Alexandru

-          Pentru că nu vreau să aibă tată de week-end. Pentru că eu vreau un bărbat care să fie numai al nostru, eu ştiu foarte bine ce înseamnă pentru un copil lipsa tatălui. Fetiţa mea nu vreau să crească doar lângă mine, cu un tată care pleacă la cealaltă familie după ce i-a lăsat pe masă un teanc de bani. Vreau să îşi iubească tatăl pentru ceea ce este el, nu pentru ceea ce îi oferă material, răspunde Irina.

-          Bine, dar nevastă-mea cum acceptă? L-a crescut mai mult singură.

-          E problema ei de ce acceptă. Eu nu sunt ca soţia ta. Avem valori şi concepţii diferite despre viaţă. Eu vreau un soţ şi un tată, nu un sponsor.

-          Irina, dar dacă nu plecam nu aveam bani!

-          Dragul meu, nu numai banii contează în viaţă! Prefer să am bani cât să trăiesc decent, decât să nu am bărbatul iubit lângă mine şi fetiţa mea să crească întrebând mereu unde e tata, când vine?

-          Dar dacă nu plecam nu ne-am fi permis să îl ducem pe copil peste tot pe unde am fost, nu am fi vizitat lumea...

-          Aşa gândeşti tu. Eu nu gândesc aşa. Părerea mea, ca şi psiholog, e alta! Copilul tău are nevoie de un tată, nu doar de nişte concedii şi nişte week-end-uri petrecute împreună...

Alexandru tace. Pare că spune: „Hm, e clar, nu avem cum să facem un copil, tu nu ai acepta multe.”

Irina se cunoaşte foarte bine, ştie că nu ar admite în viaţa ei jumătăţi de măsură. Vrea totul sau nimic. Viaţa a învăţat-o că pentru a reuşi, trebuie să lupţi şi să nu faci compromisuri cu cine nu face compromisuri pentru tine. Ori Alexandru nu ar face niciodată compromisuri. Căci el nu ar renunţa niciodată la familia lui. Irina vrea o familie, nu un bărbat care să îi trimită copilului câţiva bani când are nevoie.

Irina are nevoie în viaţa ei de un bărbat pentru care să fie femeia lui, care să vină la ea ca la el acasă, care să nu îi dea nişte bani din milă, când vede că nu se descură. Nu are nevoie de milă, are nevoie de dragoste. Iar dragostea înseamnă să împarţi totul. Exact aşa cum face cu soţia lui. Ori în relaţia cu Alexandru ea este cea care se descurcă singură. El spune simplu: zi-mi când nu ai, te ajut!

Nu, Irina nu ar admite niciodată să fie o povară pentru cineva! Vrea să aibă un bărbat care să facă totul natural, pentru că asta este normalitatea unei relaţii, nu pentru că ea nu are. E absurd.

Irina este o femeie care vrea un bărbat, nu un card! Iar bărbat înseamnă cineva care tratează femeile din viaţa lui în mod egal, aşa încât niciuna să nu sufere! Alexandru nu este aşa. Face diferenţe. Pentru Irina simplul motiv că îşi ţine telefonul închis în week-end este diferenţiere. Consideră că familia lui nu trebuie să fie mai importantă decât ea! Şi punct! Vrea să fie sunată şi de acasă de la el, aşa cum e sunată când e în Bucureşti! Dar Alexandru e rece când e cu familia lui. Nu o sună să o întrebe cum se simte, ce face. Decât rar. Pentru că... chiar, de ce oare? Când e în Bucureşti, însă, sună zilnic să se intereseze de ea, dacă nu se văd. De ce aceste diferenţe?

10 ianuarie 2013

6.

Nu-şi au rost întrebările! Irina a învăţat că atunci când vine vorba de bărbaţi nu trebuie să întrebi DE CE? Pentru că... fie nu ţi se va răspunde, fie ţi se va spune o minciună! Preferă să tacă, să iubească mai departe şi să plece undeva unde lumea nu o mai judecă. O doare că lumea este împotrivă şi mereu se întreabă dacă nu cumva ea este nebună! Dacă nu cumva exagerează cu pretenţii?

-          Nu sunt pretenţii! spune Raţiunea. Sunt gesturi normale pe care orice bărbat care iubeşte le face pentru femeia de lângă el. Alexandru doar vorbeşte. Niciodată nu te-a tratat ca pe familia lui, ci doar ca pe o femeie care vine şi pleacă, la care vine şi pleacă. Draga mea, dragostea înseamnă să îţi asumi toate responsabilităţile!

-          Da, dar el de când e cu mine pleacă acasă mai rar, face sacrificii.

-          De unde ştii tu că el înainte nu făcea la fel? De unde ştii tu că înainte nu mergea foarte rar acasă, şi că nu rămânea şi la altele în week-end-uri cum rămâne la tine? Irina, acest bărbat a făcut mult rău. Te-a minţit. Mereu o va face. Nu eşti prima, nu vei fi ultima!

Irina se uită în ea. Pare goală.