soc

Mă plimb prin parc. Gust fiecare mireasmă de primăvară, ador fiecare copac înflorit, privesc culorile anotimpurilor contopite în acest Azi care nu îmi promite decât banalităţi.
Tocmai îmi voi dovedi că mă mint singură spunându-mi că Azi nimic interesant nu se va întâmpla...
Fac câteva poze. De fapt mi se fac. De un El care s-a îndrăgostit de naturaleţea mea; de copilăria pe care o eman cu fiecare zâmbet, cu fiecare săritură peste vreascurile copacilor; de modul în care mă mişc, de felul în care privesc copilaşii care se joacă pe aleile astea vechi; de refuzul meu de a mă ajuta să urc podul, de a coborî treptele, de a sări peste un copac căzut la pământ. De curajul pe care îl am de a face totul de una singură, de încăpăţânarea cu care mai fac încă un pas, deşi picioarele mă dor până la sângerare; de demnitatea cu care îi spun în faţă : „Tu nu eşti bărbatul care să mă facă să îmi fugă pământul de sub picioare! De aceea vreau să nu îţi faci speranţe, eu nu voi fi niciodată a ta, nici măcar pentru o secundă!”
De felul în care îi răspund întrebării : „Dar cum este bărbatul acela?”
„ Un rebel! Un bărbat care să nu îmi pună pământul la picioare, ci dorinţa de a mi-l aduce eu singură, pentru a-l împărţi cu el! Un bărbat care să mă domine atâta timp cât eu îi domin forţa de a mă dori! Pentru care să fiu ispită pentru că el este ispită pentru mine!”
După vreo 2 ore şi jumătate cedez. Mă dor prea tare picioarele pentru a-mi mai continua hoinăreala. Mi se arată o terasă drăguţă, dar refuz să intru. Vreau să stau pe o băncuţă. Insistă. Insistă. Iar insistă. Cedez! Wow, chiar am cedat!
Intru. Mă uit plictisită în jur. Nu mai mult de 2 secunde, însă. Mă opresc în loc, aud aievea întrebarea „ cunoşti pe cineva?”, dar nu răspund. Mă şterg la ochi fără mâini, doar cu o coerenţă care îmi cam lipseşte de obicei şi primesc un zâmbet. Zâmbesc. Înapoi. Sau el îmi zâmbeşte mie înapoi. Habar n-am. Nici nu am timp să dezleg enigma. Uit că lângă mine este cineva cu care trebuia să mă aşez la o masă. Alerg către el. Se ridică. Vorbim. Vreo 3 minute. După timpul meu. După ceasul meu. Care este mereu înainte sau în urmă. Ce mai contează?
N-am timp de trăiri. De interpretări. De poveşti.
„ Vorbim!” – aşa se încheie discuţia. Dialogul sau convorbirea. Numeşte-o cum vrei, mi-e totuna.
Mă aşez pe scaun. Comand un suc. De orice, nu-mi pasă ce beau. Cred că tocmai am avut un şoc. Aşa că încerc să îmi limpezesc gândurile, bând ceva. Rece.
„ Cine era?” – aud întrebând.
Mm? Cu mine vorbeşte oare? Cu siguranţă, doar eu mai sunt cu el la masă. Trebuie deci să răspund. Dar cum? Cine este, chiar aşa?n-am timp de căutat prin gânduri, deci răspund încurcat: „Un ... fost ... prieten!”
Doamne, mă gândesc... cum un fost? Nu am fost niciodată prietenă cu omul ăsta, nici iubită, nici ... nimic. Dar las aşa. Oricum nu mi se cer explicaţii.
-Eşti cam încurcată. Nu l-ai mai văzut demult? De cât timp?
Wow, îmi dau seama că iară trebuie să spun acea cifră blestemată, acelaşi 7 care mi-a sfâşiat cândva inima în mii de bucăţele. Pentru simplul fapt că nu m-am împotrivit. Sau m-am împotrivit prea mult. Dracu să-l ia. Pe cine? Pe 7 ăsta, îmi spun, ori pe Destinul ăla care a vrut să fie aşa. Sau pe mine! Care am avut prea multe orgolii blestemate. În fine, e timpul să răspund. Nu cred că au trecut mai multe de câteva fracţiuni de secundă între întrebare şi răspuns, dar mi se par ore!
- De 7 ani! Cam aşa!
- După reacţia ta, l-ai iubit pe tipul ăsta!
Pufnesc în râs. Îl cred nebun pe omul din faţa mea. Dar o pun pe seama a ceea ce simte pentru mine; cred că începe să exagereze orice are legătură cu mine.
- Eşti nebun! E un tip care ... şi mă opresc. Vreau să spun „care mi-a plăcut mult, dar care m-a învăţat să îmi controlez simţămintele pentru că nu se merită. Nu de la vârsta asta – pentru a-l cita exact.”
Dar păstrez explicaţia pentru mine, cu siguranţă eu aveam nevoie de ea, nu străinul din faţa mea.
- Care ce?
- Care mi-a fost prieten. Schimbă subiectul, nu am venit aici să vorbesc despre trecutul meu.
Şi-l schimbă. Dar eu nu aud mai nimic din ce povesteşte. Decât frânturele de idei. Pentru că nu-mi vine a crede că l-am întâlnit pe acest om după atâta timp. Sau mai bine zis, şi mai sincer, nu-mi vine a crede că are un impact asupra mea. Oricât de mic. Demult nu am mai trăit impacturi. Nici măcar ciocniri. Hahahahah! Ce hazliu sună! Mda, hazliu, dar nu am voie să mă mint, deci trebuie să mă adun şi să stau puţin de vorbă cu mine, pentru că eu nu trebuie să las lucruile nerezolvate cu mine însămi. Aşa că îl las pe acest om să povestească ce are el de povestit, şi între timp, fără a mai pierde timpul, eu stau de vorbă cu mine. Nu ştiu cât timp vorbesc, dar realizez la un moment dat că am vorbit aiurea. Doar aberaţii. În necunoştinţă de cauză. Pentru că nu pot analiza ceva în afara „câmpului vizual”. Deci pe omul ăsta trebuie să-l am în faţa mea ca să pot să desluşesc enigma. Închei discurusul cu mine şi decid să-l mai ascult puţin pe cel din faţa mea, apoi plec acasă, să mă regăsesc.
Pe drum îmi sun prietenul de suflet. Simt nevoia să vorbesc cu cineva raţional. Dar nu-mi răspunde. În locul lui primesc un mesaj. Mă gândesc că e de la el. Şoc însă, din nou! „Arătai foarte bine astăzi în parc!” – nu cuvintele prietenului meu, ci ale celui care mi-a creat starea asta tâmpită.
Zâmbesc. Ştiam că arătam bine. Mereu arăt bine, nu doar atunci. Aşa că i-am răspuns scurt „Merci. Dar nu vorbi la trecut!”
Şi mai târziu îl sun. Pur şi simplu. Deşi fusese el cel care spusese că mă va suna să ieşim. Ei şi? Nu a devenit deviza mea „Eu când vreau să fluier, fluier!”? Ba da! Păi şi atunci?
Şi vorbim. Banalităţi. Pentru alţii, pentru noi nu au fost aşa. Ar trebui să vorbesc doar în numele meu, dar de data asta pur şi simplu ştiu că nici lui nu i s-au părut aşa. Deci nu au fost banalităţi, clar, Monica? Ah, pardon, Carina, el nu ştie numele meu real! Îhîm, chiar aşa, chiar nu-l ştie! Deci? Au fost nişte cuvinte. Spuse. Cele nespuse au fost trăite. Da, căci au fost şi nespuse. Când spui totul, nu mai ai nimic de trăit. Iar noi ştim prea bine asta. Aşa că am lăsat loc. Între cuvinte. Între rânduri, între propoziţii. Ca să fie mai uşor de citit.
- Vin la tine. Stăm să fumăm o ţigară, dacă mai fumezi.
- Nu am fumat niciodată!
- Nu? Nu mai ştiam. Dar foarte bine faci!
Foarte bine fac? Mereu fac foarte bine. Totul. Nu prea îmi mai permit să greşesc. Pierd prea mult timp să corectez apoi şi asta e aiurea.Aşa că prefer să întârzii puţin cu deciziile şi să previn, decât să tratez mai târziu. Asta mi-am spus mie, logic, el nu e interesat de ideile mele!
- Ajung în 5 minute. Ia şi o cutie de chibrituri, am uitat bricheta acasă!
- Ok. Ne vedem acolo. Te pup.
Şi ne vedem. Fuma.
- Ai zis că ţi-ai uitat acasă bricheta.
- Păi am cerut la taximetrist.
- Aham, eşti deştept!
Nu, nu erau cuvinte spuse pentru a face conversaţie, am vrut reacţii. Nu degeaba asta fac 8 ore pe zi la serviciu : analizez reacţii! Comportamnete. Trăiri. Intervin. Maschez. Fac să dispară. Înlocuiesc cu altele noi. A devenit deja o parte din mine munca asta. Nu, el nu este autist, doar că ... am nevoie să înţeleg. Probabil că lui aşa i s-a părut, că vreau să previn un gol. E bine şi aşa. E chiar foarte bine, asta arată că gândeşte. Bine. Căci îmi răspunde:
- Normal!
Adică normal că e deştept. Bravo, o bilă albă! Încredere în sine!
-Mergem la un suc dacă vrei, îmi spune, uitându-se la ceas. Sau la telefon. Dar ...
Îl opresc. Urăsc dar- urile. Mereu.
- Nu, nu, nu ai timp. Ne plimbăm puţin până fumezi o ţigară.
- Ok. Haide să stăm pe o bancă!
E noapte. Cred că vreo 23. Ora. N-am mai stat pe o bancă noaptea de când eram în cămin. Dar sună bine. Ne aşezăm.
- Erai cu prietenul tău azi, în parc?
Îmi vine să-l pocnesc. Jur. Dar mă abţin. Cum dracului să fiu cu prietenul meu, dacă am ieşit cu tine tocmai pentru a-mi rezolva problema cu mine însămi, asupra impactului pe care l-ai avut asupra mea?- îmi venea să-i strig. Dar tac. De unde să ştie el că eu nu trăiesc in paralel, că nu suport să îi mint pe alţii şi nici să mă mint pe mine? Deci nu avea cum să fie prietenul meu! Mmmm ... şi având în vedere şi discuţia de la telefon, ar fi trebuit să îşi dea seama că nu era prietenul meu. şi ... tipul acela nici nu era ceea ce îmi trebuie mie. Doamne, ce nebună sunt uneori! De unde să ştie el cum gândesc eu, când nu mai ştie nimic de mine de 7 ani? Ok, e timpul să-i răspund.
- Ţi se pare că mi-ar plăcea un tip ca el?
- Păi de unde să ştiu eu ce îţi place ţie?
- Mda, ai dreptate; în nici un caz proşti.
- Nu îţi plac băieţii proşti? Păi fetele de obicei caută băieţi proşti.
- A, da? Zic mirată. De ce?
- Ca să-i învârtă cum vor ele.
Aham, deci... încă o bilă albă. Gândeşte omul ăsta. Şi destul... de bine! Încep să mă sperii puţin de ce aud. Începe să semene cu impactul pe care l-a avut asupra mea.
- Proastele fac asta. Una deşteaptă vrea unul deştept lângă ea. Eu vreau nu unul pe care sa-l învârt, ci care să mă întoarcă ... aşa, ca micul pe grătar. ( şi zâmbesc)
- Aha, deci să înţeleg că îţi place să fii dominată, nu să domini!
- Mmmm ...da! adică nu ... adică nu chiar! Depinde!
Râdem. Probabil pentru că fiecare s-a gândit la ce a vrut el.
Şi ? cam aici se taie firul. Sau se despică. Numai că nu în 4. ci în multe. În foarte multe. Ah, cât de multe!
Mă sărută. Aşa, pur şi simplu. Hm ... exact pur şi simplu cum mi-am dorit mereu : fără dedesubturi, fără discuţii interminabile, fără nonsensuri. Cu sens. Cu ceva. Cred ca numit pasiune. Încă nu-mi dau seama.
Nu-i răspund aşa cum aş vrea. Pardon, aşa cum simt. Şi simt într-un mod exploziv. Dezlănţuit şi fără trepte. Pe aripi. Zburând. Ceva de genul. Alţii ar spune ca m-am abţinut. Eu nu aş numi abţinere. Ci împotrivire. Mă împotrivesc dorinţelor de mai mult; de mai vreau. De „se poate mai real decât atât”. Da, nu folosesc POATE (el) sau POT (eu) mai real decât atât! Pentru că ştiu prea bine că noi putem. Amândoi. Doar că SE face referire la fapt. În sine. La sărut. La trăire. La cum vreţi voi să-i spuneţi.
Aşa că îi dau doar o parte din mine. Uite, vezi cum greşesc? Nu îi dau de fapt lui, ci îmi dau mie! Dreptul la a trăi. Fără bariere. Fără limite şi obstacole. Pur şi simplu.
Vorbim apoi ... habar n-am ce! Probabil aiureli. Sau cine ştie? Ştiu doar că îi urăsc telefonul care îi sună exact când mă pregătesc să mai fur o bucăţică de viaţă.
- Lasă-l! E beep! Îmi spune scurt.
Hm ... ştie bine să acopere. Să încheie şi să înceapă. Dar n-am timp de analize acum. Am de simţit. Aşa că-mi alung gândurile, arunc peste umăr tot ce e de analizat şi simplific printr-un sărut. Scurt. Nu pentru că mi-e frică de mai mult, ci pentru că totul, ca şi viaţa, trebuie trăit pe fragmente. Ce e mult sperie. Aşa că dacă vrei să simţi totul, sparge în bucăţele şi gust-o pe fiecare. Vei vedea că are alt iz; şi tot ce e mereu altfel e mai bun. Mai rezistent. Exact ca întregul. Dacă m-aş întregi singură nu aş mai avea nevoie de el; dacă s-ar întregi singur nu ar mai avea nevoie de mine. Deci d-asta întregul e format din noi 2.
Vorbim din nou. De data asta aud reproşuri. Că sunt rea cu el! Nimic mai fals! Şi o ştie şi el! Nu admit să nu ştie! Nu-s rea, sunt doar fragmentată! Crede-mă! Nu-ţi dau mai mult pentru că m-aş sătura! Îmi plac lucrurile spontane; pardon, nu lucrurile, ci întâmplările! Clipele, trăirile! La ce bun premeditarea? Îmi plac secundele care formează ore, nu orele care se desfac în secunde! Aici e diferit de treaba cu întregul. Mi-e greu să-ţi explic. Aşa că prefer să mai gust o felie de clipă. Nu, nu vreau un sandwich întreg, îţi observ intenţia de a-mi da şi felia cealaltă pentru a le suprapune. Dar prefer să le simt gustul separat. Ai încălzit-o pe prima! Dacă le suprapun una va fi calda, cealaltă rece. Nu îmi place aşa. Nu acum. Nu în situaţia asta. Aşa că până o încălzeşti pe a doua, o manânc pe prima. E mai practic aşa. Treaba cu sandwishurile. Cu noi e mai ... nu practic, cum sa-i spun? Mai ispititor? E bine? Lasă, n-am nevoie să-mi răspunzi, aflu imediat răspunsul, dar îl voi păstra pentru mine, căci tu nu auzi nici întrebările.
Cred că doar dorinţele. Pentru că mi le îndeplineşti fără să ţi le spun. Nu pentru că eşti mama Omida, ci pentru că dorinţele noastre vorbesc între ele. Iar noi suntem un fel de sclavi ai lor. Un fel de, dragul meu, nu te speria, nu suntem atât de slabi încât să ne lăsăm dărâmaţi; sau îngenuncheaţi de nişte dorinţe.
Dar cred că, chiar şi aşa putem să trăim secundele astea, fără a ne conveni cuvântul.
Şi mă opresc. Nu să mai respir, ci pur şi simplu. Să-mi fie dor. Şi reuşesc. Şi te sărut. Dar doar încep. Căci mă opresc din nou. Pentru că mă săruţi cu ochii deschişi. Urăsc. Nu îţi dai seama că am observat, pentru că te uiţi după ceva. După cineva. Dar îţi revii rapid. Ok, pot face abstracţie de moment.
Şi plecăm. Nu ştiu unde şi te întreb:
- Unde mă duci?
- Să citim gazele!
Nu am timp să te întreb dacă ai înnebunit, căci îmi apare în faţă o foaie albă, lipită pe un geam, pe care scrie ceva. Nu văd decât primul cuvânt „Gazele” şi pufnesc în râs. Eşti nebun! Da, de data asta chiar eşti! Dar e prea bună nebunia asta ca să te chem la o şedinţă de terapie pentru a te vindeca.
Aşa că te las. Să îţi duci gândurile până la capăt. Ştiu la fel de bine ca tine ce faci în clipele alea. Vezi? Aşa ar trebui trăite fragmentele de viaţă. Neuitând niciodată să citim gazele dorinţelor. S-ar putea să uităm data la care trebuie plătite, şi aşa acumulăm datorii. Sau... mai rău de atât, cineva ni le opreşte. Mă rog, Cineva spunem noi, căci de fapt noi înşine ni le oprim prin indiferenţă. Dar trebuie să dăm vina pe cineva.
În fine...
E timpul să plecăm. Fiecare la ale lui. Ne despărţim cu un sărut. Ba nu, un ceva ce seamănă, dar nu vreau să-l numesc aşa, e prea puţin pentru a-şi merita numele. Şi promisiunea că ne vedem în câteva ore. La un pahar de vorbă. Ceva de genul.
Aiurea... nu e nici un pahar pe masă. Şi nici o vorbă. E doar dorinţa de a vedea care va fi capătul unui fular pe care am început să-l împletim acum vreo 7 ani. Căci ştii cum e, dacăm ceva nu s-a consumat, trebuie să-şi continuie drumul. Am spus fular şi nu drum sau altceva pentru că îţi ţine iarna de cald. Şi e mai uşor să-l desfaci dacă nu-ţi place decât să spargi un drum.
În fine...
Îmi dai un mesaj în care-mi spui că ai rămas cu gândul la mine! Ştiu, e normal să fie aşa!
Şi să spui şi să rămâi! Ştim amândoi de ce! Doar ai aflat că-mi plac bărbaţii care domină o parte din mine!
Ştiu şi că sunt ispititoare, tocmai pentru că şi tu eşti la fel şi de asta vrem să aflăm capătul firului de aţă!
Dar din păcate telefonul meu sună! Cred că eşti tu şi mă aşez extenuată pe fotoliu. Sunt foarte obosită. Dar încă în stare să trăiesc. Dar e altcineva. Îmi spune câteva cuvinte, încep să plâng şi toate se năruie. Nu ne mai putem vedea. Nu are rost. Sunt prea neEu pentru a fi capabilă să scot câteva vorbe. Să nu mai vorbesc despre a trăi clipe. De a afla răspunsuri. Sau de a pune întrebări fără cuvinte.
Şi nu găsesc drept să asculţi tu suferinţa mea. Nu ai de ce. Nu eşti prietenul meu. Nu parte din mine pentru a mă ajuta să trec peste. Eşti simplu : Tu!
Îţi trimit un mesaj să-ţi spun că nu mai pot veni. Te superi. Mă dezamăgeşte asta. Dar îmi revin repede; nu am voie să am aşteptări de la tine! Eşti un necunoscut până la urmă, nu?sau necunoscutul cunoscut. Nu mai contează.
Mă gândesc că poate tu ţi-ai format o impresie greşită despre ce sunt, despre ce urma să fie, din moment ce te superi. Dar îmi dau singură 2 palme peste obrajii realităţii şi îmi revin imediat. Ce-mi pasă mie de părerile tale?
Chiar aşa, sunt aşa cum sunt, nu dau explicaţii nimănui! Supară-te dacă faci parte din categoria aia a celor ce judecă aparenţele! Şi gata! Am încheiat discuţia. Cu mine, căci cu tine am încheiat mai demult. De fapt tu cu mine. Pentru ca mi-ai spus un scurt „o seară plăcută!”
Copilăresc mi se pare răspunsul, dar nu am timp de analize. De data asta nu pentru că prefer să trăiesc clipele acelea pe care mi le-ai dat, crezi tu, pe gratis, dar eu ştiu că-s cu împrumut, pentru că ţi le voi restitui. Chiar dacă peste încă 7 ani!
Nu, nu o seară plăcută, iubitule! (urât cuvânt am folosit, dar trebuie să îţi întorc moneda cu „iubita mea”), ci ... To be continued!
Pentru că eşti ...

Un rebel! Un bărbat care să nu îmi pună pământul la picioare, ci dorinţa de a mi-l aduce eu singură, pentru a-l împărţi cu el! Un bărbat care să mă domine atâta timp cât eu îi domin forţa de a mă dori! Pentru care să fiu ispită pentru că el este ispită pentru mine!”

09 aprilie 2010