pentru palmele mele

miercuri, 22 septembrie 2010

n-ai nevoie de şpagă

n-ai nevoie de şpagă pentru a mă ruga să te pun pe lista de aşteptare a minunilor mele.
Nu sunt vrăjitoare şi nici Dumnezeu. Dar cred în minunile astea făcute de mine.
Astea care se cheamă fericire, care se numără fără cifre şi care te includ şi pe tine.

n-ai nevoie de şpagă pentru că nu am ce să fac cu ea. N-am decât un trup de odihnit
care are loc într-un singur pat.
Decât 2 ochi care nu văd decât ceea ce am nevoie. 2 mâini care nu pot face curat în vile.
Nu vor decât în tine.

n-ai nevoie de şpagă. Pentru că nu ai avea oricum suficientă pentur a mă cumpăra pe mine.
Căci nu mă vând. Doar mă dăruiesc. Nu cadou, ci avere.

22 sept 2010

marți, 21 septembrie 2010

m-am decis să te cumpăr

pentru că pari ieftin şi vechi,
putred de simplitate şi fără filozofie.
Îngălbenit de timp şi scris cu cerneală definitivă.

Pentru că nu coşti nimic.
Decât un gram de Mine.

21 sept 2010
Mă îmbrăcam cu tine

Mă îmbrăcam cu tine acum 2 minute,
Înainte să suni pentru a-ţi programa întâlnirea cu inima mea.
m-ai întrebat de ce nu mă dezbrac cu tine?
Uimit probabil de pudoarea mea.
Dragul meu, cu tine nu mă dezbrac niciodată.
Decât de temeri, de suferinţe şi de gânduri urâte.


Mă îmbrăcam cu tine pentru că nu mă simt încătuşată în tine,
Pentru că nu mi-e cald, nu mi-e nimic.
Pentru că niciodată cu tine nu mă dezbrac Eu.
Te las pe tine s-o faci. De Mine.
E o altă linie vestimentară.

21 sept 2010

luni, 20 septembrie 2010

Rămâne la mine

Dragul meu, fă-ţi curat între pleoape.
Şterge praful acela îmbâcsit de uitări
Aruncă draperiile iluziilor
Pentru că totul a devenit realitate.

Dragul meu, fă-ţi curat între Noi.
Am nevoie de loc pentru palme
Cele care îţi vor mângâia ochii ...
Care vor rămâne la mine!

21 sept 2010

Sunt femeia aceea care ...

Sunt femeia aceea fără mâini
Care scrie cu sufletul.
Care învaţă alfabetul
O dată cu chipul tău.

Sunt femeia aceea frumoasă
Fără frumuseţe.
Doar cu zâmbet de copilă.
Pe chip de chipul tău.

Sunt femeia aceea care
Ţi-a tăiat mâinile, şi-a îmbălsămat frumuseţea
Cu cuţitul sufletului tău, cu balsamul surâsului tău.

Şi mai presus de toate
Sunt femeia aceea care
Te aşteaptă. Să vii. Să pleci.
Să scrii, să tai, să îmbălsămezi,
Să zâmbeşti. Cu mult Tu.

21 sept 2010

duminică, 19 septembrie 2010

Avort

De ce nu există ginecologi de dureri? Să ştie să taie în bucăţele fiecare fir, să-l arunce în chestia aia numită Urmă, să se şteargă apoi pe mâini, să-şi suflece sufletele şi să iasă din Noi fără nici o remuşcare?
Aş vrea să te întreb pe tine dacă ai fost vreodată să asculţi bătăile inimii copilului din tine, încă nenăscut? Dacă ţi-a fost vreodată frică să nu cumva să ai vreo malformaţie, să trebuiască să fii ucis de un bisturiu şi de o mână care taie dibaci şi fără teamă povestea gândurilor tale?
Te-aş întreba dacă vreodată mi-ai spune, ginecolog fiind, că ai facut un avort la 7 luni, pentru că ai aflat că sufletul tău se va naşte cu o gură în plus- aceea care minte?
Te-aş întreba dacă mi-ai da vreodată voie să fac o ecografie intrasufletească pentru a vedea dacă nu cumva ai vreun chist pe colul inimii? Din acela malign. Dacă mi-ai permite să îţi tai răutatea şi să o arunc la ghenă, să nu-ţi cer nici un ban pentru operaţie şi pe deasupra să te mai şi fac vedetă, scriind în toate ziarele de scandal că ai avortat copilul celui mai mare designer de Oameni: omul care a creat puterea de a recunoaşte că eşti bun doar atunci când ai tu de câştigat, că dai doar atunci când ştii că vei primi pe alte căi înapoi, că mergi înainte pentru că ştii că e mereu cineva în spate care te va salva în caz de accident.
Te întreb dacă te-ai întrebat vreodată cum se simte o femeie care trebuie să facă avort de Iubire – aceea pe care ţi-o poarta- culmea, tocmai ţie, dacă te-a interesat vreodată că atunci când a aflat că îţi poartă în pântecele inimii copilul Dorinţei, s-au rupt în ea toate visele pentru că ştia că pe tine nu te va interesa?
Te-ai întrebat vreodată cum va fi viaţa ei după, dacă va mai putea vreodată rămâne însărcinată? Dacă are bani să-şi cumpere medicamentele, dacă se trezeşte dimineaţa cu cearcăne, dupa nesomnul nopţilor în care, în loc să doarmă, se gândea cum ar fi arătat copilul acela, ce nume i-ar fi pus?
Te întreb aşa, într-o doară, pe tine, bărbat fără suflet ce ai crezut că ai trecut doar prin patul acelei femei şi atât. Şi nici nu te-a interesat dacă ai mai trecut şi prin suflet?
Întrebări de pus ... pe uşa cabinetului pe care scrie apăsat : cabinet de Viaţă.

19 sept 2010
Ţi-am pus zâmbetul în ramă

În fotografia aia a timpului prea bătrân,
Care şi-a învechit hârtia prea subţire a tinereţii,
Unde toate lucrurile au devenit fiinţe
Şi toate fiinţele s-au transformat în aparate de fotografiat Vieţi
Te-am văzut zâmbind.

l-am decupat –pe el, pe zâmbet-
l-am fixat bine în rama zgâriată de încercări a gândurilor mele
şi l-am aşezat pe noptiera din dreapta sufletului meu.
Să îl privesc şi să nu mă vadă, să mă privească şi să creadă
Că nu sunt Om. Că sunt şi eu tot zâmbet. Să ma ia de mână,
Să mă lipească de el şi să fim 2.
Şi-atât!

19 sept 2010

sâmbătă, 18 septembrie 2010





Au inceput inscrierile la concursul “SuperBlog”, ajuns la a 3-a editie, este unul dintre cele mai imporatnte concursuri pentru bloggeri, anul acesta sunt premii in valoarea de 13.000 USD.Este prima oara cand particip.Detalii despre inscriere gasiti
AICI

vineri, 17 septembrie 2010

A(i) fost odată, sau dintotdeauna... TU!

Fără timp. Între Noi.
Timpul există doar PENTRU Noi. Pentru a-l face să regrete că trece, că ne lasă pe noi să-l implorăm să ne mai lase câteva secunde, să nu-i mai bată pendulele atât de sfredelitor.
Există pentru noi, căci nu ne este frică să-l oprim la prima trecere de pietoni şi să-i schimbăm imediat - semaforului- culorile. Aşa cum vrem noi. Aşa cum simţim noi.
Pentru că nu poate câştiga niciodată lupta cu Noi. Căci am învăţat să îl aruncăm peste străzi, peste umeri, peste vieţi, peste suflete. Ale noastre.
Timpul acesta, care mereu e prea scurt, mereu e prea dur, mereu e prea rece.
Timpul acesta pe care Noi am reuşit să-l punem la pământ, să-l privim în faţă şi să-i strigăm fără teamă: „Vei trece strada doar atunci când vom vrea noi!”
Fără timp te chem şi eu pe Tine!
N-am nevoie de El pentru a şti că exişti. Necondiţionat. Nelimitat. Atemporal.
N-am nevoie de nimic pentru a te găsi pe tine între rândurile gândurilor mele, între filele tăcerilor mele, între coperţile împlinirilor mele.
Eu ştiu că eşti acolo. Aici sau oriunde altundeva. Pentru că nu te-ai născut. Nu ai crescut şi nu ai devenit adolescent, apoi tânăr, apoi bătrân.
Tu eşti pur şi simplu. Dintotdeauna!
Nu ai nevoie de trecut, de viitor sau de speranţe. Nu ai nevoie de ceasuri şi de timp.
Şi nu vei pleca niciodată, pentru că eternităţile nu se sfârşesc niciodată. Iar Tu eşti cel mai oximoronic adverb de timp: odată, cu sens de Dintotdeauna!
18 septembrie 2010

marți, 14 septembrie 2010

si am trait o noapte pentru o viata!


Şi am trăit o noapte pentru o viaţă


Un tren ... o gară, un bărbat, o femeie, 2 suflete, 2 guri, 4 ochi, 4 mâini, o singură îmbrăţişare.
Şi-un singur Noi.
Un drum, 2 strângeri de mâini, 1000 de paşi şi o singură dorinţă.
Te privesc şi mă-întreb dacă eşti, dacă pari, dacă nu, dacă da, dacă oare?
Dacă vii, dacă pleci, dacă stai, dacă alergi... către mine, cu mine, de mine, în mine!
Nu ştiu şi încerc să te caut. Pe tine! În suflet, în ochi, între palme, în şoapte, în cuvinte.
Ai venit. Ai intrat. În camera cu pereţi de oglindă, unde mă văd şi NE văd pe-amândoi. Ai rămas. Tot acolo. Să trăieşti.
Fără să respiri, fără să clipeşti, fără să priveşti, fără să miroşi. Fără să guşti, dar mai ales fără să ştii!
Că lângă tine fiecare frică şi-a tăiat venele, fiecare „oare?” şi-a amanetat puterea, fiecare „Nu” şi-a blocat portierele, fiecare „altădată” şi-a schimbat sinonimul în „Acum”.
Şi trăiesc atât de frumos în prezent, pentru că Tu ai sfârtecat trecutul şi l-ai aruncat în saci de hârtie. Tu ai sculptat sufletul meu şi i-ai dat forma fericirii, tu mi-ai modelat tăcerile şi le-ai dat glas, tu ai umplut paharul cu bucurie şi mi-ai dat să gust. Tu mi-ai luminat noaptea cu făclia tăriei de a spune „DA! ” atunci când am dreptul să trăiesc fără a pierde, să cer fără a vorbi, să primesc fără a merita, să strâng fără a rupe, să gust fără a atinge.
Tu m-ai sărutat cu buze fără gust, m-ai privit cu ochi fără culoare, m-ai îmbrăţişat cu braţe fără putere, m-ai mângâiat cu mâini fără de palme. Doar cu Tine.
M-am aruncat , fără a şti să-not, în oceanul Acum-ului. Pentru prima dată, fără să-mi pese că Mâine poate nu vei mai fi şi nu voi putea să mai ies la mal.
Fără să cred că există Viitor mai îndepărtat decât secunda următoare. Acea secundă pe care Tu ai împărţit-o în mii. Pe care ai multiplicat-o pentru că trebuia să-mi dai tăria de a crede in Timp mai mult decât în mine.
M-ai învăţat să vorbesc fără cuvinte, să privesc fără ochi, să găsesc fără să caut, să ascund fără să mint, să tac fără să nu vorbesc, să lovesc fără a răni.
M-ai învăţat să desenez fără creion, să sculptez fără cuţit, să văd fără lumină, să înaintez fără a face paşi, să mă întorc fără a reveni.
Să cred în Noi fără ca măcar să existe, să ştiu că va fi fără să ghicesc.
Şi mai presus de toate, să trăiesc o noapte pentru o viaţă. Una în care te-am găsit pe tine în tot. Pe Tot în nimic şi nimicul în Noi. Şi Noi-ul în Mine.
Şi Eu în Necunoscut. Un necunoscut de care nu-mi e teamă. Pentru că nu-ţi poate fi frică de ceea ce nu ştii.
Nu te cunosc şi nu-mi pasă cine eşti. Pentru alţii. Căci pentru mine... nu eşti întreaga lume, ci partea de lume în care eu vreau să trăiesc. Să râd, să plâng, să m-ascund, să alerg, să mă-ntorc de fiecare dată.
Nu eşti al meu pentru că vrei asta, pentru că ştii asta. Eşti al meu pentru că Eu vreau asta, pentru că Eu ştiu asta, pentru că sunt a ta fără să-mi ceri, fără să ştii, fără să vrei. Ci doar pentru că ... exişti Tu.
„Ştii cât, şi cum, şi cât, cât ... doar pe Tine!”