si am trait o noapte pentru o viata!

Şi am trăit o noapte pentru o viaţă


Un tren ... o gară, un bărbat, o femeie, 2 suflete, 2 guri, 4 ochi, 4 mâini, o singură îmbrăţişare.
Şi-un singur Noi.
Un drum, 2 strângeri de mâini, 1000 de paşi şi o singură dorinţă.
Te privesc şi mă-întreb dacă eşti, dacă pari, dacă nu, dacă da, dacă oare?
Dacă vii, dacă pleci, dacă stai, dacă alergi... către mine, cu mine, de mine, în mine!
Nu ştiu şi încerc să te caut. Pe tine! În suflet, în ochi, între palme, în şoapte, în cuvinte.
Ai venit. Ai intrat. În camera cu pereţi de oglindă, unde mă văd şi NE văd pe-amândoi. Ai rămas. Tot acolo. Să trăieşti.
Fără să respiri, fără să clipeşti, fără să priveşti, fără să miroşi. Fără să guşti, dar mai ales fără să ştii!
Că lângă tine fiecare frică şi-a tăiat venele, fiecare „oare?” şi-a amanetat puterea, fiecare „Nu” şi-a blocat portierele, fiecare „altădată” şi-a schimbat sinonimul în „Acum”.
Şi trăiesc atât de frumos în prezent, pentru că Tu ai sfârtecat trecutul şi l-ai aruncat în saci de hârtie. Tu ai sculptat sufletul meu şi i-ai dat forma fericirii, tu mi-ai modelat tăcerile şi le-ai dat glas, tu ai umplut paharul cu bucurie şi mi-ai dat să gust. Tu mi-ai luminat noaptea cu făclia tăriei de a spune „DA! ” atunci când am dreptul să trăiesc fără a pierde, să cer fără a vorbi, să primesc fără a merita, să strâng fără a rupe, să gust fără a atinge.
Tu m-ai sărutat cu buze fără gust, m-ai privit cu ochi fără culoare, m-ai îmbrăţişat cu braţe fără putere, m-ai mângâiat cu mâini fără de palme. Doar cu Tine.
M-am aruncat , fără a şti să-not, în oceanul Acum-ului. Pentru prima dată, fără să-mi pese că Mâine poate nu vei mai fi şi nu voi putea să mai ies la mal.
Fără să cred că există Viitor mai îndepărtat decât secunda următoare. Acea secundă pe care Tu ai împărţit-o în mii. Pe care ai multiplicat-o pentru că trebuia să-mi dai tăria de a crede in Timp mai mult decât în mine.
M-ai învăţat să vorbesc fără cuvinte, să privesc fără ochi, să găsesc fără să caut, să ascund fără să mint, să tac fără să nu vorbesc, să lovesc fără a răni.
M-ai învăţat să desenez fără creion, să sculptez fără cuţit, să văd fără lumină, să înaintez fără a face paşi, să mă întorc fără a reveni.
Să cred în Noi fără ca măcar să existe, să ştiu că va fi fără să ghicesc.
Şi mai presus de toate, să trăiesc o noapte pentru o viaţă. Una în care te-am găsit pe tine în tot. Pe Tot în nimic şi nimicul în Noi. Şi Noi-ul în Mine.
Şi Eu în Necunoscut. Un necunoscut de care nu-mi e teamă. Pentru că nu-ţi poate fi frică de ceea ce nu ştii.
Nu te cunosc şi nu-mi pasă cine eşti. Pentru alţii. Căci pentru mine... nu eşti întreaga lume, ci partea de lume în care eu vreau să trăiesc. Să râd, să plâng, să m-ascund, să alerg, să mă-ntorc de fiecare dată.
Nu eşti al meu pentru că vrei asta, pentru că ştii asta. Eşti al meu pentru că Eu vreau asta, pentru că Eu ştiu asta, pentru că sunt a ta fără să-mi ceri, fără să ştii, fără să vrei. Ci doar pentru că ... exişti Tu.
„Ştii cât, şi cum, şi cât, cât ... doar pe Tine!”