pentru palmele mele

marți, 28 august 2012

Bricheta



Mică. Finuţă şi simplă.
Nu i-ai înţeles sensul. Nici n-ai fi avut cum!
Nu mă cunoşti suficient şi nu ştii că valorez cât ea.
Adică mult.
Dar nu cantitate. N-aş avea cum.
EA sunt de fapt EU.
Mică. Finuţă şi simplă.
Nu mi-ai înţeles sensul. Nici n-ai fi avut cum!
Ţi-l spun acum: ştiu că nu „porţi” AŞA CEVAJ.
De obicei.:)
Căci dacă ai purta, ai ajunge la saţietate, iar de mine nu ai cum să te saturi.

Sunt exact opusul femeii pe care ai fi vrut-o lângă tine, ca „design” J.
Da, exact ceva-ul pe care nu îţi vine să-l porţi. Căci nu atrage.
Dar te aprind. E de ajuns  să-ţi aminteşti unde m-ai ascuns.
Şi mă aprinzi. E de ajuns să apeşi. Pe suflet. Şi focul se zbate. Între pleoapele tale.

Am ales-o tocmai pentru că nu e ceea ce ţi-ar dărui oricine. Toţi se aşteaptă să foloseşti mereu ceva ce ţi se oferă. Eu vreau să foloseţti doar atunci când lipseşte. Şi să nu dai altora cu împrumut. (dacă ar/aş fi fost una comună ţi-ar fi luat-o oricine.)

Aşa că... ai grijă de ea! N-o  lăsa la îndemâna oricui, e posibil s-o scape, s-o distrugă sau s-o arunce!
Ai grijă de ea! N-o uita pe un raft, undeva, n-o atinge doar când îţi aminteşti întâmplător sau o găseşti fără să vrei prin vreun sertar!

Şi mai ales... nu lăsa timpul să treacă, aşteptând să-i descifrezi enigma!

29 august 2012

duminică, 26 august 2012

Mi-am implinit visul. Ce urmeaza?

"Îmi place să mă visez rege, dictator, actor mare. E pentru mine o fericire fără seamăn, singura
fericire".
"Dar nu încerci niciodată să ajungi ceea ce visezi?" îl descoase ea."Nu ştiu dacă atunci mi-ar mai plăcea!"
(Prostul- Fulda)

Am visat să-nceapa totul cu un dans. În stropi de ploaie. Privind la cer. Şi-apoi zburând.
Plângând de fericire în braţe care să mă strângă şi să-mi promită cu vorbele lor sigure că nu va fi ultima dată.
Am visat "Te iubesc!"-ul spus în clipa iubirii, care să nu dea saţietate.
Am visat trecerea peste reguli.
fericirea supremă, trăită cu ochii închişi, în dimineţi care cântă în locul deşteptătorului.

Am visat să-mi ceară să-i simt iubirea chiar când nu mi-o spune.
Am visat să aud că sunt frumoasă pentru ceea ce sunt, nu pentru ceea ce am.
Am visat tot ce trăiesc.

Ce urmează?

26 aug 2012

joi, 23 august 2012

Borcanul cu gem



E gol. Nu pentru că ne-am golit sufletele de iubire. Ci tocmai pentru că ne-am întâlnit, ne-am fiert inimile în tuciul nebuniei şi le-am pus într-un borcan.
Până într-o zi, când am decis să aruncăm la gunoi tot ce-a fiert şi să lăsăm borcanul gol. Pe frigider. Să îi îngheţe golul şi să se spargă.
Ieri mă uitam la el. Te vedeam înăuntru, cu foarte puţin timp în urmă, privindu-mă şi spunându-mi apăsat: „Dă-ţi la o parte barierele!”
Cum de nu am avut curajul atunci să îţi cer să mă iei de mână şi să mă ajuţi să le dau? Să le fierb şi pe ele până seacă şi să fiu liberă de prejudecăţi?
Probabil pentru că încă nu începuse să plouă.
Cu dorinţe de tine. Da, asta era! Căci pe atunci iubeai. Şi nu pe mine. Mă priveai şi te gândeai la ea. Ai fi vrut să fie acolo, lângă tine, în locul meu. Să-i poţi spune, să-i poţi cere, să...
Dar eram eu. Cu trăsnăile mele de copil răsfăţat, cu durerile mele ascunse sub zâmbetul mereu pregătit, cu ochii plini de tine. Dar încă nu realizam.
M-ai  îmbrăţişat şi-ai vrut să dansăm. Mi-era teamă. Ştiam că dacă fac primul pas voi fi a ta. Căci era visul meu. De-a fi cucerită aşa. De-a mi se împărţi timp pe portativ.
M-ai sărutat, riscând să pierzi tot. Mi-ai luat pământul de sub picioare, riscând să te trag după mine, în caz că mă îngropam.
Ţi-am dat parte din sufletul meu, sărutându-ţi nu doar buzele, ci şi gândurile care dansau în pas cu ploaia. Riscând să mă otrăvesc cu veninul indiferenţei tale. Sau să mă înnec în stropii ei.
Aveai nevoie de el, chiar dacă ai unul ce îţi umple viaţa. Şi-o umple şi pe a altora dacă decizi să ţi-l descoperi.
Am riscat amândoi.
Nu mă mai uit la borcan. Nu te mai văd în el. Acum te simt în braţele mele. Eşti!
Mă uit în ochii tăi şi mă văd pe mine. Şi undeva, în depărtare, un tren al cărui vatman ne strigă: „Hei, voi, aceia care vroiaţi să fugiţi în lume, haideţi mai repede. Plecarea e la ora...”.
Neah, nu urc în tren!
Te aştept să mă răpeşti.
CA SĂ FUGIM ÎN LUME.
Ps: Nu lăsa pe nimeni să sparga borcanul, vreau să pun în el amintirile pe care le voi strânge la întoarcerea din lume.
23 august 2012

miercuri, 22 august 2012

Vino să strivim cu trupul nostru!




Ia-mă de mână şi prinde între palmele noastre toată iubirea ce ne leagă! Strânge-mă atât de tare, încât să nu ne poată scăpa printre degete!
Prinde-mă pe suflet cu acele inimii tale atunci când îţi sar în braţe şi nu-mi mai da drumul!
Priveşte-mi  inima dezgolită de hainele temerilor pe patul de iubire al împlinirilor noastre şi fă dragoste cu ea o noapte întreagă. Nu te gândi că va suna deşteptătorul şi va trebui s-o laşi singură!
Ei nu-i e teamă, asemeni mie, odinioară, de timp. Pentru că ea ştie că Monica iubeşte pe viaţă şi pe moarte, fără bariere şi minute devenite ani. Ea iubeşte acum. (doar) Pe tine.
Vino să mă vezi, femeie bolnavă de tine şi fără drept de tratament, cum scriu pe portativul cerului valsul iubirii noastre!
Şi cât de uşăr reuşesc să învăţ să dansez în pas cu tine fără să mă uit la paşii tăi!
Vino să-mi prinzi pe suflet povestea noastră şi să-mi deschizi  nasturii nevoii de Noi!
Striveşte cu trupul tău frica mea de mai mult şi învaţă-l pe al meu să-şi strivească împlinirea şi din fărâmele ei să ţese brăţara iubirii noastre!
Tatuează-mi pe suflet mesajele scrise de trup şi pe trup mesajele trăie de inimă!
Şi fă din mine şi din tine un Noi pe care nimeni să nu ştie cum să-l analizeze. Să nu-i poată da funcţii gramaticale.
Şi să nu-l întrebe de ce.

22 august 2012








marți, 21 august 2012

TRĂIESC. CU TINE



Cu sufletul plin de tine îmi îndrept paşii către casă. Nu eşti lângă mine, însă merg de mână cu tine.
Miros a tine şi-a dragoste. Făcută din bucăţi de noi. Asamblate atât de bine, încât nici nu se pot desface.
Oriunde m-aş atinge, eşti. Te simt.
Închid ochii şi te văd. Oriunde m-aş uita. Şi sunt fericită.
Gust din tine de fiecare dată ca şi când aş face-o pentru prima oară. Cu aceeaşi foame de tine caut cuţitul să te tai în felii  pentru a putea să mă satur cu adevărat. Fără să mă grăbesc.
Însă realizez că n-o pot face. Tu nu te poţi tăia. Te poţi doar întregi. Cu mine.
Da, ştiu, reuşesc să te iubesc altfel.
Reuşesc să te trăiesc altfel.
Reuşesc să rup din tine bucăţi de mine.
Iar tu... reuşeşti atât de bine să mă trăieşti cu fiecare privire, încât în loc de 2 atrii şi 2 ventricule i-ai pus inimii părţi de mine.
Mai ai ceva de spus ?

21 august 2012

duminică, 19 august 2012

Ţi-am intrat în sânge


M-ai cunoscut cu zâmbet de copil, spiriduş aducător de noroc şi de bucurie.
Mi se citea fericirea pe faţă, îmi strigam bucuria pe buze, îmi cântam siguranţa la naiul cerului.
Mergeam de mână cu mine, plină de tărie şi dorinţe de iubire nebună.
Priveam la cer senină şi bolnavă de albastrul lui.
Priveam la soare şi mă topea strălucirea lui. Şi vroiam să strălucesc şi eu în viaţa cuiva cu scânteierea lui. Cu bucuria şi libertatea sa.
Priveam lumea şi îmi doream să pot să-i strig într-o zi dragostea mea, nebunia clipelor mele cusute cu fir de aur.
Râdeam ca un copil care-i face cu mâna avionului său, pe cerul lumii noastre, al celor ce au uitat să mai fie. Copii.
Iubeam viaţa. Aşa, fără culoare, cum o trăiam. Însă toţi vedeau curcubeul în ochii mei, în glasul şi-n paşii mei.
Zglobie. Visătoate şi credulă când venea vorba de iubire. De a simţi şi a trăi clipele cu nebunia unui copil care simte cerul conducându-şi avionul din telecomandă.
Te-am îmbrăţişat cu braţe de ceară, care şi-au topit puterea în braţele tale. M-am lăsat privită de ochii în care vedeam doar dorinţe. De a iubi femeia fără limite.
Te-am privit cu ochi frumoşi de copil, ţi-am zâmbit cu buze arzând de fericire, te-am ţinut de mână cu gând de nebunie.
Fără să-mi pese de lume. Doar de păsări. De cer şi de pietre. Singurele care nu judecă.
Şi aşa te-ai îndrăgostit. De fericirea mea, de iubirea mea latentă, de visele mele, de copilul din mine, de sufletul meu neiubit de nimeni. Cel mai frumos suflet care a avut curajul să se lase pe braţele tale. Fără să-i pese că îi vei da drumul şi va cădea.
Te-ai îndrăgostit de durerea mea din noaptea în care mi-am aruncat la gunoi greşala de a mă fi dăruit celui ce n-a ştiut nicodată să preţuiască. «o fată ca ea».
Te-ai îndrăgostit de nevinovăţia mea plătită prin carcera anilor în care mi-am trăit libertatea între gratiile suferinţelor.
Te-am mângâiat sincer, te-am strâns în braţe cu puteri de femeie ale căror vise se împlineau în ochii tăi.
M-am îndrăgostit de tine cu durerea celor 12 ani făcuţi franjuri într-o noapte în care am înţeles că o femeie este mai mult decât un obiect. Că un bărbat care te tratează ca opţiune nu are de ce să-ţi fie prioritate.
Şi-ntr-o noapte în care mi-ai arătat că o femeie nu este doar un drum făcut din carne, mi-ai spus că mă iubeşti. Fără orgasme şi prezervative aruncate la gunoi.
Ci cu ochi care făceau dragoste cu ochii mei.
Şi-ntr-o zi în care ai ales să stai pe un scaun, lângă patul în care m-am aşezat cu teama de a nu mă dori la fel ca ceilalţi, mi-ai spus privindu-mă în ochii care plânseseră cu câteva ore înainte citindu-ţi durerea pe care ţi-am injectat-o forţat:
«Mi-ai intrat în sânge!»
Exact cum ţi-am spus cândva, fără vorbe: “Vreau să-ţi intru în sânge!”
Şi-am intrat. Şi-ţi curg prin vene şi am să te ţin în viaţă.
19 august 2012


sâmbătă, 18 august 2012

Pietre fericite




„M-ai făcut să mă bucur cu adevărat din tot sufletul!”

Mi-ai spus cândva o poveste cu un copilaş care vindea pietre fericite.
Te-am privit cu ochi de femeie care îşi vânduse singură odată fericirea pentru bani.
Aş fi vrut să-ţi pot spune: „Trebuia să-mi cumperi şi mie 2.”, însă m-am abţinut. Nu aveam voie să simt ceva pentru tine. Era interzis. Căci o femeie  ca mine nu trebuie să, nu e corect că..., nu poate să...
Reguli şi prejudecăţi!
mi-am plecat privirea spre masa pe care îmi ţineam paharul cu apă cu lămâie şi am băut cu sete nebună din el. Mi-am stors lămâia pe inimă şi i-am simţit gustul otrăvitor. Aş fi vrut să mă strângi în braţe şi să-mi spui: „Într-o zi vei avea şi tu o piatră fericită!”
dar n-a fost să fie.
Ai continuat să-mi povesteşti. Am ascultat cu sufletul scrum fericirea pe care ai dat-o alteia. Sau pe care i-ai cumpărat-o de la băieţel.
Au trecut zile şi nopţi în care îţi simţeam dorinţa de a mă îmbrăţişa şi a te bucura de mine. Aşa cum sunt!
În care mi-ai descoperit sufletul pe care ai început să-l iubeşti. Pentru că e altfel. Ca o piatră fericită, culeasă de un băieţel pe marginea drumului. Una pe care altcineva nu s-ar fi aplecat s-o ridice. Pentru că era banală.
Şi mai târziu mi-ai dat valoare. Tu.  Asemeni băieţelului. Ai câştigat, asemeni lui, pentru că lângă Monica, ai scris pe suflet: FERICITĂ.
Şi astfel, lumea noastră nu mă mai privea cu dezinteres. Pentru că acum eram fericită.
Şi-ntr-o altă zi m-am blocat. Te-am privit şi mi s-a făcut frică de noi împreună.
Am tăcut şi te-am transformat în piatră. Am stat la marginea drumului, şi vindeam pietre. Fericite. Una din ele erai tu. Tare mi-era teamă să nu aleagă cineva exact averea mea. Dar aveam nevoie de bani să pot trăi.
Şi-n acea noapte ţi-am trimis vorbele sufletului meu:  „a ne opri aici...!”
Te vindeam. Lumii, pentru linişte.
Îţi luam piatra fericită fără drept de apel. Şi îţi dădeam în schimb linişte. Aşa credeam eu.
E noapte. Eşti departe. Nu mi-e dor. Ci drag de mine la tine în braţe. Ştiu că vom căuta împreună pietre fericite când te vei întoarce. Vom merge de mână ca doi adolescenţi care se iubesc de 3 zile şi vom găsi pietre fericite.
Plină de iubire voi vedea 2 îndrăgostiţi şi le voi da una. Pentru ca iubirea noastră să fie ca ea: oricât vor încerca mâinile altora s-o spargă, va rămâne la fel. Îşi vor rupe ei mâinile încercând. Şi ea tot va rezista.
Te iubesc.
19 august 2012

joi, 16 august 2012

Lacrimile mele. sufletul tău. Povestea noastră.


îţi plânge sufletul prin ochii mei. Pentru că Dzeu a reuşit atât de bine sa mă creeze ca izvor de lacrimi, încât...
Ţi-am simţit sufletul cum îşi strânge nevoile, le adăposteşte de ploaie în pumnul sufletului meu şi mi le lasă acolo, să le împlinesc eu.
şi sufletul ăsta, al meu... le-a privit cu lacrimi, le-a înţeles şi ţi-a promis fără cuvinte că ţi le va împlini.
ştiam că pot. ştiam că ochii mei pot fi adăpost pentru lacrimile tale. Ştiam că lacrimile mele pot picura în ochii tăi iubire. Aceea care scapă de cecitate, fără bisturiu şi laser.
Ştiam că te voi iubi. Cu suflet, cu viaţă, de mână, pe braţe, cu răbdare, fără scăpare, cu grabă, cu teamă, fără bariere, cu toată fiinţa mea.
Ştiam.
Mi-ai dat... Doamne, cât mi-ai dat! În cel mai scurt timp, cele mai frumoase clipe pe care le-am cerut. Trăite în braţe în care m-am adăpostit de toate relele lumii. De toate săgeţile care veneau spre mine (Doamne, şi câte veneau...!), gata să mă arunce în pământ.
M-ai strâns la piept şi mi-ai dat puterea să mă ridic, să mă uit în ochii tăi, să cred că nu mă va atinge vârful niciuneia, că vei fi acolo mereu, să îmi ştergi lacrimile şi să îmi dai tăria de a fugi spre tine când săgeţile mă ajung din urmă.
M-ai iubit fără iubire. Cu jumătăţi, cu sferturi, cu tot şi cu nimic. M-ai iubit aşa cum nu există.
te-am iubit. Cu lacrimi făcute praf. Praf cu care ţi-am acoperit cotidianul şi l-am lăsat să zacă într-un sertar, în timp ce eu făceam dragoste cu tine din vorbe. Reuşeam atât de bine să le trăiesc prin fiecare centimeteu de piele, să le dizolv în fiecare părticică de suflet şi să le împrăştii în întregul EU, în tot acest MINE!
Reuşeai atât de bine să mă faci să te cer, să te doresc, să te ascund în mine atât de bine, încât să nu te mai găsească nimeni.
Reuşeai atât de bine să îmi faci temerile să tremure în faţa ta, să se uite în ochii tăi şi să fugă!
Reuşeai atât de bine să mă opreşti atunci când te vroiam din ce în ce mai mult! Fără să vorbeşti, fără să mă cerţi, fără să îmi ceri, fără să mă opreşti. Doar închizând ochii şi simţindu-mă. Acolo, în braţele tale, cuibărită la pieptul tău şi ferită de toate trăie până să fii tu.
Reuşeai atât de bine să mă topeşti! Să mă întinzi pe felia de pâine a sufletului tău şi să guşti din mine cu foame nebună, apoi cu înghiţituri mici, apoi să mă transformi în apă. Să mă bei dintr-o înghiţitură, apoi...
Reuşeam atât de bine să te topesc pe buze, să îţi simt gustul şi să-ţi cer să nu ma săruţi, de teamă să nu mi-l iei! Şi după ce gustam cu nesaţ, să mai iau fără să îţi cer voie încă puţin, şi încă puţin... şi încă...
până mă transformam şi eu în picătură de apă. Cu gust de lămâie. Şi gustai. Apoi nu te mai săturai,apoi te săturai şi...
..................................................- ..................................................- ..................................................- .
NU MAI POT. SĂ SCRIU. DIN OCHII MEI CURG LACRIMILE SUFLETULUI TĂU. ACELA PE CARE POATE NU L-AM ÎNŢELES. SAU PE CARE NU AM AVUT RĂBDARE SĂ ÎL DESCOPĂR. SAU PE CARE MI-A FOST FRICĂ SĂ ÎL DESCOPĂR ŞI PE CARE SĂ TREBUIASCĂ SĂ ÎL ÎMPART.
NU MAI ŞTIU.
NIMIC.
TE VĂD LA FIECARE DESCHIDERE DE PLEOAPE, LA FIECARE ÎNCHIDERE DE OCHI ŞI TE CHEM. SĂ VII SĂ OPREŞTI LACRIMILE ASTEA, SĂ NU LE LAŞI SĂ TE ŞTERAGĂ.
TE SIMT ÎN FIECARE MILIMETRU DE PIELE. IAR SUFLETUL E GATA SĂ ÎŞI SPARGĂ STICLA IUBIRII.
MI-E FRICĂ.
..................................................- ..................................................- ..................................................- ...
SĂ NU ÎŢI UMPLU CANA PE CARE AM UITAT SĂ ŢI-O ADUC, CU LACRIMI.
..................................................- ..................................................- ..................................................- ...
NU MAI POT. CHIAR NU. PLEC. NU ŞTIU UNDE. DAR SPER SĂ AJUNG UNDEVA.
DE-AŞ AVEA CURAJUL SPRE TINE...!!!

16 august 2012

miercuri, 15 august 2012

"TE IUBESC"

Iubirea nu (se) împarte. Vorbe la timp.
Iubirea simte. Timpul şi locul. Locul acela unde se întâlnesc realitatea cu visul.
Iubirea nu vorbeşte. Decât despre sine. Nu promite şi nuvorbeşte.
doar iubeşte.

15 august 2012

Bărbatul nimănui

Mă uit la cer. Apoi la tine. Diferenţe nu există decât spaţiale. Sunteţi defective de plural. Nu există decât un singur cer. Există decât un TU.
Existaţi fără timp şi loc. Sunteţi aici şi acum.
Mă uit la tine şi apoi la cer. Tu lângă mine, cerul deasupra. Amândoi împlinindu-mi vise. Şi spulberând regrete.
Mă uit la voi şi nu mă satur. Niciunul nu îmi dă nimic. Doar dreptul să trăiesc.
Ridic privirea şi văd cum îmi ţeseţi, gratis, pânza împlinirii cu degetele sufletului.
Te văd pe tine zâmbind, cu siguranţa de a mă avea doar pentru tine, fără pluraluri de gen masculin.
Te văd privindu-mă cu dorinţa de a-ţi dărui nebunia şi gingăşia tinereţii mele, pumnul de suflet pe care l-am strâns atâţia ani şi din care am dat un sfert.
Te văd mângâindu-mi visele. Le faci să se topească la soarele buzelor tale şi să îşi piardă minţile în pădurea dorinţelor.
Mă uit la mine.
Cu cearcăne de nesomn, cu buze tremurânde de tine, cu ochi fără lumină, cu urechi fără sunet.
Sunt plină de tine.
"Bleago, te-ai îndrăgostit!"
M-am topit, nu m-am îndrăgostit. M-am topit în focul vorbelor tale; minciuni dulci, cu gust de ciocolată amăruie. Puteam să mă sting oricând. Dar de ce?
M-am topit cu o sete nebună de iubire. Aceea pe care nu am mai trăit-o demult, atât de demult, încât nici nu-mi amintesc cum era să iubeşti.
"Sunt al tău!"
Nu eşti al meu, eşti al nimănui. Eşti al tuturor celor ce cred în iluzii. Al meu vei fi când voi fi doar eu. Când te vei topi privind la cer şi mă vei vedea acolo, aşteptându-te în Rai.
Până atunci "al tău" nu este egal cu "al meu".
"... te credeam puternică. Cel puţin nu arăta cât eşti de îndrăgostită!!! Prefă-te!"
:) N-am să mă prefac niciodată. Asta ar însemna slăbiciune, nu tărie. Ar însemna să-mi fie frică să trăiesc. Să mă tem de mine. De mine nu mi-a fost niciodată frică. Pentru că niciodată nu mi-am vândut iubirea. Nici trupul şi nici sufletul.
Am dăruit. Şi de nu-ţi ajung, nu mi-e frică de neajuns.
N-am să-mi vând niciodată realitatea pentru o clipă de aparenţă.
Sunt a ta.
Dar într-un mod în care nu mă împart.

15 august 2012

vineri, 10 august 2012

" Sunt... tâmpit!"


N-am întrebat dacă am voie să folosesc „citatul”, dar ştiu că îmi va fi cu iertareJ.
Sunt puţin ameţită. N-am băut nimic.
 Adică, mint. Ba da, am băut. Apă cu lămâie. Cea mai bună apă cu lămâie gustată vreodată. Adevărul este că am băut cam multă. Pe fugă, cu ochii la ceas, însă cu o sete nebună.
Sunt ameţită de gânduri şi frânturi de trecut care mi-au anesteziat simţurile şi m-au transformat într-un cub mic de gheaţă.
Pus în pahar, se topeşte încet. Da, SE. Nu îl topeşte nimeni. E trist să vezi verbe tranzitive, să nu existe pronume personale care să le formeze propoziţiile simple.

Sunt ameţită. De gustul lămâiei necoapte, ce şi-a stors puterile să-mi dea mie tăria celei mai acre amintiri.
Mă uit la mine cu ochi fără lumină şi mă prefac că-mi  văd frumuseţea în oglinda paharului pe care mi-am lăsat urmele buzelor. E reală-ea, frumuseţea-,  însă nu mi-e reală simţirea. Pare demult apusă. Atât de demult, încât mă pierd între numerele pe care trebuie să le scriu până a le finaliza.
Sunt tânără. Cu trup de adolescentă şi suflet de copilă. Cu vise toarse la fusul destinului şi cu împliniri numărate pe degetele mâinii stângi.
Şi-mi simt sufletul bătrân. De riduri ce l-au brăzdat ani la rând, acoperite de eşarfe colorate în culorile durerilor mele.
E bătrân. Cu toate amintirile strânse în saci vechi, cu iz de timp trecut fără urme, cu adunări şi scăderi de dureri, pentru examenul final.
(8 august 2012)
................................................................................................................................................

Sunt ameţită. De nesomn şi de mine. M-a ameţit curajul cu care am gustat din friptura sufletului tău, tăiat în felii de mâinile care mi-au strâns temerile şi le-au sufocat.
M-a ameţit mirosul de „lângă tine”. Nu-i marcă de parfum acest „lângă tine”, e nume dat beţiei mele de necuvinte, somnului meu cu vulturi în vis.

M-au ameţit gusturile de secunde coapte, aburul ceaiului de împlinire şi dansul picăturilor de ploaie. Apoi sumele privirilor fără scop, din ochii închişi de trăire.

Sunt ameţită. Ţi-am băut clipele cu o sete nebună, fără să te întreb dacă îmi permiţi. Ţi-am băut gândurile fără să mă opresc din trăit. Din împărţit simţuri şi scăzut neîncrederi.
Ţi-am lăsat pe fundul paharului un strop de mine. Să nu mai poţi să adaugi nimic peste.
Voi rămâne, chiar dacă vei mai bea din altele cu setea nebună a nopţii în care ţi-ai potolit-o cu apa buzelor mele.
Voi rămâne în pahar, indiferent de câte vei găsi pe masă. Te-am văzut când ai pus paharul cu mine în congelator. N-o să vrei să îl amesteci cu celelalte. Pentru că eu sunt un strop. Şi n-am să te satur. Decât dacă îl vei dezgheţa  de fiecare dată. Iar eu voi avea grijă să mă topesc în stropi de mine.
Şi să te las să guşti doar atât cât să îţi ajungă până la următorea. Deschidere a congelatorului.
 
Ps: nu eşti tâmpit. Eşti paharul împlinirilor mele.

10 august 2012

marți, 7 august 2012

Necunoscutul



 Dacă te-aş fi cunoscut aş fi ştiut că nu eşti cel care îmi va alunga durerile anilor petrecuţi în alte braţe fără puteri.
Dacă te-aş fi cunoscut aş fi văzut acul care urma să-şi caute singur aţa cu care să-mi coase sacul rupt al amintirilor.
Te-aş fi privit cu dorinţă trecătoare, aş fi îngheţat puţin la gerul ochilor tăi şi aş fi plecat grăbită să caut câteva vreascuri pentru focul ce urma să-l aprind.
Te-aş fi rugat să mă ajuţi cu el, o faci mai bine ca mine. Ai experienţa iernilor în care stai la gura sobei cu mâinile îngheţate şi pui vreasc peste vreasc, aprinzi ţigara, apoi dai foc răbdărilor, le laşi să ardă, în timp ce tu te aşezi cuminte pe patul cu lenjerie albastră.
Şi după ce m-aş fi aşezat, asemeni ţie, pe patul căutărilor mele, aş fi adormit cu gândul la tine.
Dacă te-aş fi cunoscut aş fi ştiut exact când să pun la încălzit ceaiul viselor noastre. Nici n-aş fi întârziat, nici n-aş fi pus prea devreme pumnul de coacăze.
Dacă m-ai fi cunoscut
mi-ai fi strâns mâinile, mi-ai fi închis ochii, mi-ai fi lipit buzele cu ale tale şi mi-ai fi spus: „Opreşte-te!”
Nu m-ai fi lăsat să îmi ard vreascurile pe vreme de caniculă.                
M-ai fi aşezat cuminte pe patul rece, mi-ai fi mângâiat frica şi mi-ai fi îmblânzit gândurile.
Ţi-ai fi dat seama  că nu sunt eu, că încerc să păcălesc timpul, pentru a fugi de mine şi a învenina apa lacrimilor sincere şi curate.
m-ai fi mângâiat, mi-ai fi privit necuvintele ochilor şi ai fi rămas  cu ...

7 august 2012


Take it (me) slow!




Îmi tremură pe buze gustul unei arahide îmbrăcate în ciocolată. Aşa, de poftă surdă am devorat deja o pungă, fără să simt mare lucru.
La ultima (asta, al cărei gust...) m-am trezit din nesimţuri şi mi-am adus aminte de o noapte în care mi-am devorat sufletul cu pofta surdă de a simţi ceva care să-mi schimbe durerea în împlinire.
Tot fără să simt mare lucru.
Din aceeaşi dorinţă de a gusta ceva care să-mi înlocuiască gustul de searbăd, am cumpărat pe gratis câteva minute de dulce iluzie.
Grăbită, deşi aveam destul timp să gust fiecare strop, mi-am presărat pe buze, pe trup şi-n minte nevoi pe care nu le aveam de fapt.
Aşa se întâmplă când ceva îţi lipseşte. Vrei să suplineşti. Şi uneori faci alegerile cele mai greşite.
Îţi injectezi în vene o doză de amăgire şi ai grijă să se termine cât mai repede, să nu ai timp să te opreşti. Şi te trezeşti, după ce-i trece efectul, că eşti tot tu, cu aceleaşi dureri, cu aceleaşi cuie bătute în inimă şi fără acelaşi el care să ţi le scoată.
Ci doar cu un el care ţi-a scos hainele, le-a aruncat fără să se uite unde şi ţi-a lăsat cuiele exact acolo unde erau, căci nici măcar nu le-a observat.
Grăbit şi el, ca şi tine, însă nu de teama de a nu avea curajul să continue, ci din nepăsare şi din egoism.
Mă uit în punga de arahide. E goală. Am mâncat tot. Şi-acum sunt tot cu mine. Tot singură şi tot cu gust fad. Ca atunci. Când am gustat rapid, fără să am timp de trăit, felii de nimic amestecate cu dorinţe  de “slow!”.
Dorinţe care nu mi-au schimabat gustul, ci doar  sentimentele. Au ucis iubirea pe care am păstrat-o ani la rând, într-o sticluţă de Rebel, mi-au otrăvit-o cu rapiditatea cu care el şi-a găsit pachetul de ţigări şi a ieşit să tragă cu nesaţ dintr-una imediat după ce eu am pus capul pe perna fără vise.
Niciodată nu m-am gândit că o ţigară poate arde 12 ani. Că cineva poate fuma, în locul meu, fulgerările inimii şi poate trage cu atâta nesaţ visele din ea. Şi atât de rapid.


8 august 2012

15 ţigări



Mă uit în gol, gândind la mine. De mână cu nimeni, în braţe cu singurătatea. Miros ţigara cu atâta nesaţ, că devine nimic între degetele care au prins din zbor fumul necuvintelor.
Ale tale. Degetele spun mai multe decât vorbele. Au învăţat să vorbească înaintea noastră, de frică să nu fie diagnosticate cu întârziere. De limbaj.
E greu. Terapia costă. Şi bani şi muncă. Şi nici nu ajută. Decât la prezent. Un pic, să nu zici că nu faci nimic pentru ea.
Privesc cum se stinge. Uşor, fără grabă. De parcă ar spune apăsat „Nu pleca!”. Vrea să mai rămân,să povestim despre vieţile noastre, despre literele lipsă din poezia scrisă la timp de cuvânt, pe vreme de frază.
Îi arde speranţa şi ajunge la filtru. Se fumează singură, fără buze care s-o strângă, fără timp care s-o grabească. E doar cu mine. Şi ştie că eu nu grăbesc. Las împlinirile să vină atunci când simt. Atunci când pot. Sau când primesc ordine. E alegerea lor.
Când nu mai iese fum încetez să mai privesc. Privesc spre uşă şi ea îmi spune povestea. Începe cu A FOST ODATĂ.
Şi de aici totul porneşte spre sine. Număr. Când ajung la 13 mă întreb ce s-a întâmplat. De ce nu te-ai oprit la ceea ce sperie?
Şi zâmbesc. Sunt atât de naivă, că am putut să cred că există ceva care să te sperie când e vorba de a trăi. Treci peste bariere şi arunci peste reguli funia. Le spânzuri cu ură şi te întorci să continui să tragi ultimele fumuri.
Încă 2. Şi te opreşti.
Privesc scrumul şi apoi mă uit la tine. Eşti la fel.
Am ajuns  la 15.
3 august 2012

vineri, 3 august 2012

FINAL

Am ajuns la final! În sfârşit, după 12 ani, povestea picăturii de rouă s-a încheiat.
În sfârşit, după lacrimi îngheţate şi dezgheţate de atâtea ierni şi atâtea veri ce-au trecut peste noi, am reuşit să arunc de pe suflet cearşaful acelei iubiri de copil, ce nu se uită niciodată.
După atâţia paşi pe drumuri de căutări, în locuri străine şi bolnave, l-am făcut pe ultimul. L-am lipit cu superglue şi l-am lăsat acolo, să-l dezlipească cine vrea, în timp dorit, la ceas aniversar.
N-a fost un pas făcut pe tocuri de 12 cm, încet şi lasciv. A fost un pas apăsat, sigur şi sfredelitor.
A apăsat pe Noi suficient de tare încât să ne trezim la realitate, să înţelegem că iubirea înseamnă mai mult decât atât, că nu se consumă între braţe dezgolite de mângâieri, că nu se împarte la clipe de beţie a trupurilor şi că nu se încheie o dată cu ţigara de după. Şi nici nu începe o dată cu berea dinainte.
Am ajuns la final! Cu tot cu siguranţele noastre de suflete pereche, cu dorinţele noastre de a rămâne pe piedestalele acelea cumpărate în timp de copilărie.
Cu tot cu visele noastre de a fierbe în foi de viaţă iubirea aceea adevărată, în tuciul inimii, la focul de vatră al jurămintelor.
Chiar aşa, am ajuns la final! Şi e atât de trist să vezi ce-nseamnă! E trist, când nu mai simţi tremurul sufletului, când nu te mai ard buzele a dorinţă, când nu te mai strânge inima în chingi, când întorci capul în urmă şi vezi că nu mai doare! Când ai vrea să faci dragoste pe nori, să dureze ore măcinate în veşnicii, să tremuri sub buze de arşiţă, să strângi iubirea între degetele ce vi se împreună spre a-şi striga împlinirea.
Şi să îţi dai seama că toate sunt doar aşteptări ale anilor care au trecut peste voi cu paşi de furnică şi s-au oprit cu cel de elefant.
Că în ochii aceia, în care îţi oglindeai cândva sfâşierile gândurilor, nu mai vezi acum nimic, pentru că nu mai priveşti în ei, ci prin ei. La anii care ţi-au măcinat iubirea, ţi-au ros dorinţa şi ţi-au spart sticluţa cu otravă. A ajuns la inimă şi ţi-a ucis dragostea.
Doamne, chiar am ajuns la final? Şi doare atât de tare neputinţa de a mai simţi, mai tare decât neputinţa  de-a nu mai simţi, pe care cândva o urai. Doare că nu mai poţi, deşi ai vrea să trăieşti măcar o clipă beţia dragostei ucise. Şi culmea, tocmai de Voi! Voi, cei care aţi amânat atâţia ani clipa, voi, care aţi spus de fiecare dată: „Nu acum!”, de frică să nu vă pierdeţi unul pe celălalt. Voi, care aţi preferat să aşteptaţi momentul potrivit, sau timpul acela care să vă dea certitudini. Că va fi pentru totdeauna, că veţi fi fericiţi aşa cum aţi visat, că veţi adormi unul în braţele celuilalt netreziţi de ceasul deşteptător, care vă spune: „E timpul...!”
Voi, laşii aceia care aţi vrut să vă păstraţi unul pe celălalt cât mai mult, să vă descoperiţi cât mai puţin pentru a nu vă vedea adevărata faţă. Laşii aceia le-au pus inimilor măşti, din teama de-a nu se recunoaşte şi a se îndrăgosti. Pentru că ştiaţi că inimile nu au orgolii, temeri şi raţiuni.
Voi, cei care vă credeaţi deştepţi, atotştiutori şi plini de înţelepciune când vorbeaţi de timpul potrivit, voi, cei care vă subestimaţi inimile şi refuzaţi să le duceţi la evaluări, de teamă să nu se descopere că au semnat, fără discernământ, actul de cedare a iubirii, în schimbul raţiunii.
Hei, străinilor, vedeţi cum aţi ajuns la final? Unde vă sunt rândurile scrise pe foile îngălbenite de cei 12 ani care v-au fugit printre degete? Unde vă sunt parfumurile de pe şerveţelele desenate cu mâini tremurânde? Unde vă sunt bătăile inimilor la deschiderea plicurilor îngheţate de geruri, unde vă e copilăria?
Unde sunteţi Voi? Unde vă e dragostea?
                                                ........
Am îngropat-o! În dimineaţa în care m-am trezit lângă străinul căruia îi cunoşteam până şi virgulele sufletului. Rugându-mă să nu fie adevărată neputinţa de a mai simţi cum mi se sfâşie sufletul la smulgerea din braţe.
Am îngropat-o în marginea Bărăganului, la umbra aripii vechi.

Când vei avea nevoie de cineva care să te iubească, mergi la mormânt,  aprinde o lumânare şi stai de vorbă cu iubirea mea. E acolo, pentru totdeauna. Îţi va da puterea să mergi mai departe!
Aş vrea să îţi pot spune: „Am îngropat-o de vie ca să nu te las pe tine s-o omori. Ar fi trebuit să te urasc apoi şi să plătesc avocaţi să te închidă. N-am bani pentru asta. Prefer să-i dau pentru a-mi publica toate câte zac scrise în rafturi de ani de zile.”

Dar de data asta nu îmi mai pot pune mască pe suflet.

A murit.


*Dragostea durează... atât cât o trăieşti! (sau cât o faci!) :)

3 august 2012

joi, 2 august 2012

Ţărână
-pt Foozie

Aprind o flacără de timp
Şi-mi tremură pe buze viaţa,
Mă sting amar, în stropi  de vin
Spărgând pahare dimineaţa.

Îngrop în timpul meu trecut
Un pumn de vis ce-a fost apus
Şi strâng la piept aripi de-argint
Ce dusu-m-au şi m-au tot dus

La porţi de cer să cer tribut
Acelora ce şi-au vândut
Pe-un pumn de bani, un rug de cer
Şi-un act de naştere stingher.

Spre-a-şi cumpăra ţărână vie
La margine de drum, în colţul frânt de vrie.


1 august 2012

Scriu scenarii fără pix şi fără foi

Motto : « Cel mai bine te pricepi la asta, nu la îndrăgostit de porci ! » (Monica Lazăr) Da, Monica, cel mai bine ştiu să scriu. Pe suflet. Al celui care, de cele mai multe ori, nu-şi verifică e-mailul. Sau îl şterge fără să-l deschidă. Sau fără să înţeleagă cuvintele mele. Sau căruia să nu-i pese. Sau.... cel căruia eu îi arunc vina că nu a făcut-o. Cel mai bine ştiu să scriu. Scenarii de mari Nobeluri, pe care le ţin însă ascunse în sertare prăfuite şi cu miros de mucegai. Pe care rar le citeşte cine trebuie. Şi scriu cu degetul scenariul poveştii mele fericite, pe trupul care mi-l conduce fără să fi învăţat vreodată. O literă, apoi alta, apoi pagini de cuvinte care îşi formează singure frazele. Scriu fără să mă gândesc că la capăt de rând se foloseşte cratima, că înainte de P şi B se scrie întotdeauna M, ci nu N. Nici n-ar avea cum altfel. Căci M e litera dată cadou pe act, nu pe simplă foaie. Scriu, Monica, şi uneori o fac atât de bine, încât mă simt mândră că am învăţat fără profesor. Dar alteori sunt convinsă că dacă aş fi avut unul nu aş fi greşit de atâtea ori. N-aş fi şters de atâtea ori şi n-aş fi întârziat atâta cu finalul. Scriu, da. Şi cel mai greu e fără pix şi fără foi. E greu să scrii din taste. Căci nu rămân urme. Şi când totul pare atât de sigur, nu există urme de îndoieli. Că ai fi vrut să scrii A, ci nu R, că ai fi vrut să scrii TE IUBESC, ci nu TE URĂSC. Dar şi mai greu e să scrii cu degetul. Pe trup. Al lui. Căci simţi cum arde până la os soluţia aceea de tremur ce-o provoci încercând să dai ceea ce ai de-atâţia ani şi ai ţinut ascuns de teamă să nu... ai vrea şi tu să ştii acum motivul. E greu să scrii pe trup. Cu deget. Nu pentru că degetele nu folosesc cerneală, ci tocmai pentru că cerneala lor e sufletul tău. Acela pe care, dacă l-ai scăpat pe jos din ştiu eu ce motiv, sau ţi-a fost aruncat pe gresie şi s-a făcut praf, nu mai ai unde să-l găseşti multiplicat. Sufletul nu se vinde la promoţie, nu are reducere şi nu se dă dispărut. Cerneala degetelor o fabrică Timpul. Şi tot el ţi-o vinde când tu uiţi că ai sau nu-ţi pasă şi preferi să foloseşti pixuri. Da, Monica, eu cel mai bine mă pricep la scris. Scenarii care mi-au aruncat la gunoi toate împlinirile şi au dat mâna cu fericirea în locul meu. În timpul în care eu aşteptam cuminte verdele semaforului. Ce a apărut după ce trenul meu a plecat din gară. Şi după ce am aşteptat ani să-i aud şuieratul şi nu l-am auzit de zgomotul tastelor mele ce scriau fraze care mă asurzeau, mi-am surprins degetele scriind scenarii pe trup de El, cu care, culmea, am câştigat Nobelul. Comisia a fost Fericirea. Şi restul e istorie. Ps: A, şi un ultim detaliu: nu m-am îndrăgostit niciodată de porci. Doar de vreun El care râma în sufletul meu sperând să găsească vreo urmă de curaj de-a scrie cu degetul. Înţelege cineva ce vreau să spun ? 30 iulie 2012

LA MULTI ANI, Miky!!!

La ceas fara ceas iti multumesc pentru fiecare clipa pe care ti-ai smuls-o din timpul asta care nu se mai intoarce niciodata, pentru a fi langa mine! multumesc pentru grija purtata in clipa de nesomn, in secunda de teama. multumesc pentru ca nu mi-ai judecat tacerile, pentru ca nu mi-ai certat vorbele, pentru ca mi-ai calmat tremurul, pentru ca mi-ai salvat demnitatea! Multumesc pentru ca sufletul asta care de atatea ori a fost tradat si strapuns nu a fost pentru tine inca o tinta pentru care sa primesti premiul cel mare. Multumesc pentru ca, desi rece si nepasatoare, cum par, mi-ai privit ochii si mi-ai citit vorbele si ai preferat sa analizezi, in loc sa judeci. multumesc, Miky! pentru mandria pe care m-ai facut sa o simt pentru ca SIMT, pentru ca VREAU SA IUBESC si nu o arunc la gunoi. Multumesc pentru ca mi-ai aratat partea aceea de Mine pe care o ascund in fata sufletului de barbat, din teama de a nu suferi. din nou si din nou! Multumesc, Miky, pentru ca, desi cu sufletul scrum si cu lacrimile curgandu-mi pe inima, mi-ai pansat ranile cu vorbe pe care nu am cum sa le mai pot uita! Multumesc pentru ca sunt - pentru tine- sufletul acela sensibil, pe care l-ai descoperit, oricat de mult incerc eu sa-l acopar. Multumesc pentru ca imi amintesti ca sunt OM, chiar daca imi ascund trairile si nu stiu sa privesc in ochi atunci cand iubesc. sau o fac prea rece. multumesc pentru ca ai aflat ca in spatele rasului meu, in spatele glumelor si al vorbelor nebune se ascunde sufletul care are atatea de daruit! Multumesc pentru ca esti acolo pentru mine! Nu-ti spun vorbe mari si urari de de toate:). doar iti multumesc. Si e de ajuns!