Scriu scenarii fără pix şi fără foi

Motto : « Cel mai bine te pricepi la asta, nu la îndrăgostit de porci ! » (Monica Lazăr) Da, Monica, cel mai bine ştiu să scriu. Pe suflet. Al celui care, de cele mai multe ori, nu-şi verifică e-mailul. Sau îl şterge fără să-l deschidă. Sau fără să înţeleagă cuvintele mele. Sau căruia să nu-i pese. Sau.... cel căruia eu îi arunc vina că nu a făcut-o. Cel mai bine ştiu să scriu. Scenarii de mari Nobeluri, pe care le ţin însă ascunse în sertare prăfuite şi cu miros de mucegai. Pe care rar le citeşte cine trebuie. Şi scriu cu degetul scenariul poveştii mele fericite, pe trupul care mi-l conduce fără să fi învăţat vreodată. O literă, apoi alta, apoi pagini de cuvinte care îşi formează singure frazele. Scriu fără să mă gândesc că la capăt de rând se foloseşte cratima, că înainte de P şi B se scrie întotdeauna M, ci nu N. Nici n-ar avea cum altfel. Căci M e litera dată cadou pe act, nu pe simplă foaie. Scriu, Monica, şi uneori o fac atât de bine, încât mă simt mândră că am învăţat fără profesor. Dar alteori sunt convinsă că dacă aş fi avut unul nu aş fi greşit de atâtea ori. N-aş fi şters de atâtea ori şi n-aş fi întârziat atâta cu finalul. Scriu, da. Şi cel mai greu e fără pix şi fără foi. E greu să scrii din taste. Căci nu rămân urme. Şi când totul pare atât de sigur, nu există urme de îndoieli. Că ai fi vrut să scrii A, ci nu R, că ai fi vrut să scrii TE IUBESC, ci nu TE URĂSC. Dar şi mai greu e să scrii cu degetul. Pe trup. Al lui. Căci simţi cum arde până la os soluţia aceea de tremur ce-o provoci încercând să dai ceea ce ai de-atâţia ani şi ai ţinut ascuns de teamă să nu... ai vrea şi tu să ştii acum motivul. E greu să scrii pe trup. Cu deget. Nu pentru că degetele nu folosesc cerneală, ci tocmai pentru că cerneala lor e sufletul tău. Acela pe care, dacă l-ai scăpat pe jos din ştiu eu ce motiv, sau ţi-a fost aruncat pe gresie şi s-a făcut praf, nu mai ai unde să-l găseşti multiplicat. Sufletul nu se vinde la promoţie, nu are reducere şi nu se dă dispărut. Cerneala degetelor o fabrică Timpul. Şi tot el ţi-o vinde când tu uiţi că ai sau nu-ţi pasă şi preferi să foloseşti pixuri. Da, Monica, eu cel mai bine mă pricep la scris. Scenarii care mi-au aruncat la gunoi toate împlinirile şi au dat mâna cu fericirea în locul meu. În timpul în care eu aşteptam cuminte verdele semaforului. Ce a apărut după ce trenul meu a plecat din gară. Şi după ce am aşteptat ani să-i aud şuieratul şi nu l-am auzit de zgomotul tastelor mele ce scriau fraze care mă asurzeau, mi-am surprins degetele scriind scenarii pe trup de El, cu care, culmea, am câştigat Nobelul. Comisia a fost Fericirea. Şi restul e istorie. Ps: A, şi un ultim detaliu: nu m-am îndrăgostit niciodată de porci. Doar de vreun El care râma în sufletul meu sperând să găsească vreo urmă de curaj de-a scrie cu degetul. Înţelege cineva ce vreau să spun ? 30 iulie 2012