pentru palmele mele

joi, 14 octombrie 2010

La mulţi ani, Cristi!


Nu un ceas de firmă îţi ofer, deşi ştiu că ţi-ai dori unul.
Ci cel care nu va trebui dus niciodată la reparat, care nu se va opri niciodată: sufletul meu. Bate tic-tac-ul Timpului nostru, neţinând cont de anii care au trecut şi care i-au slăbit bateriile.
Mă opresc în loc ca Secunda aceea care nu ţi-ai dori niciodată să treacă. În care ai trăit cele mai frumoase bătăi de pleoape. Căci Eu mă pot opri. De câte ori vrei. Probabil d-asta valorez mai mult ca Ea.
Număr anii care ne leagă şi mă opresc la 1. Pentru că nu vreau să continuu. Cu număratul. Vreau să continuu cu sufletul tău. Dacă El se poate împărţi în numere, atunci le voi învăţa şi te voi anunţa la cât suntem noi acum opriţi. Dar ştiu că şi dacă ar exista o minune şi s-ar naşte o împărţire aşa, tu tot nu mi-ai spune. La maternitatea de născut Timp ai pune lacăte să nu pot intra.
Ai ascunde bine cărţile. Ai pune parolă pe blogul gândului meu. În biblioteca de citit inimi ai sparge lacătul, ai tăia paginile cu lecţia de numărat şi ai închide la loc. Cartea. Uşa. Drumul spre Limite. Căci Tu ştii că ele nu există.
Când e vorba de Tine nu învăţ să citesc pe litere. Nici pe silabe. Doar vorbesc. Cu tine. Ştii ce vreau să spun. Iar dacă nu ştii, poţi afla doar gândindu-te la prima oară când Tu ai citit pe litere numele meu.
Ştii ce? Monica = Singură. Aşa am citit undeva. Dar tu ai şters regula aia. Traducerea. Sau cum s-o numi.
Când e ziua ta nu vin cu tort la uşa ta. Vin cu Mine. La sufletul tău. Deschizând uşa inimii mele.
Şi atât.
Cristi, tu ştii atât cât trebuie. Despre mine. Pentru mine. E de ajuns.
Eu ştiu atât cât lipseşte. La tine. Un gram de bătaie de clipă.
Mami. Tău.
„Vrei cam multe... de un leu!”
- Monicăi Lazăr


Să vină primăvara când ninsoarea şi-a prins în păr fulgii de suflet.
Să ningă cu iubire când inima mea e îngheţată de temeri de foc.
Să fiu a lui pentru întreaga viaţă, să fie al meu pentru întreaga moarte. A durerilor. A temerilor. A trecutului meu scăldat în sânge albastru.
Să îl iubesc doar pe el, cu inimă de piatră, cu suflet de plastelină, cu dorinţă de zăpadă. Cu certitudine de Mereu.
Să mă iubească doar pe mine, cu paşi pe suflet, cu atingeri pe inimă, cu speranţă pe vise. Cu certitudine. Nu de Mereu. Ci PE viaţă.
Să-mi tremure mâinile a Te iubesc, să-mi curgă lacrimile a fericire, să-mi viseze toamna viitorul format din noi 2, să-mi mângâie Timpul dorul de El, să-mi sărute prezentul dorinţa de Viitor. Să-mi tresară sufletul la bătăile ceasului, să-mi fugă pământul de sub picioare la cutremurul îmbrăţişării Lui, să-mi apese nebunia soneria siguranţei de Noi, să-mi cânte visele a fals.
Şi eu să fiu a lui. Şi el să fie al meu. Mereu.
Să nu-mi pese că dimineaţa mai prind un pui de somn abia ieşit din gheoace, că plec la serviciu cu cearcăne, că am ieşit pe uşă în haine neasortate, că afară e frig şi eu port o bluziţă fără mâneci, că ajung la metrou şi nu am abonament, că urc în metrou şi cobor la capăt. De ameţeală, de aiurită, de îndrăgostită.
Să-mi cânte fluturii în stomac melodii de dor, să-mi joace inima piese de teatru nescrise. Să-mi râdă buzele cu pofta de El.
Să nu mai vreau să plec, să nu mai vreau să vină. Să-l am mereu aici. În mine. Să-l port în buzunar, în palmă, în poşetă, în sandwich, în portofel, în cizme.
Să mă iubească pe foi de viţă, să mă dorească pe file de papirus, să mă aibă pe coji de suflet.
Să mă sfârtece paşii ce i se îndepărtează, să mă doară lipsa de secunde, să mă lipească dorul de El, să mă dezlipească doar mâinile înmuiate în Noi.
Să mă orbească cu săruturi pe pleoape, să îmi redea vederea cu operaţii de de El, să mă îmbolnăvească de tot. Să mă vindece apoi cu ...
Şi-atunci mă amuţeşte Monica. Şi nimeni nu-mi mai redă vocea:
„Vrei prea multe.. de un leu!”

14 octombrie 2010

marți, 12 octombrie 2010

„De ce-ai plecat?” - „De ce-aş mai fi rămas?”
- lui F. P
Ion Popa - De-abia plecasesi

Asculta mai multe audio diverse


Trag aer în piept şi mă îndrept cu paşi leneşi spre gară.Acolo unde odată mi-am ţinut respiraţia şi am alergat cu paşi grăbiţi să-l aştept pe el. Să simt căldura celor mai ocrotitoare braţe şi gustul celui mai dulce sărut.
Azi mă opresc în faţa trenului. A oricărui tren. Şi simt răceala de nebraţe, gustul amar al amintirii celui mai ameţitor sărut.
Atunci nu am stat să văd trenuri ce pleacă, nu am plâns de nevenirea lui. Atunci l-am văzut doar pe el.
Acum stau să văd vagoane în care urcă oameni cu suflete pline de dor. De durere şi de speranţă de revedere. Încă unul, şi-ncă unul, şi-ncă altul. Tot aşteptând să coboare şi el. Acum stau să văd trenuri ce ajung. Oameni ce se îmbrăţişază a revedere, a lacrimă de fericire, a dor ce le-a fost.
Cu gândul amăgitor că şi eu aştept pe cineva care îmi dă doar palpitaţii. Doar mă sperie. Pentru a avea motive să mă liniştească apoi cu braţe calde şi atingeri de pleoape.
Cândva telefonul meu suna să-mi dea bătăi de suflet. Prin cuvinte de dor. Prin litere de credinţă oarbă în El.
Azi sună într-una. La el. Dar nimeni nu-mi răspunde. Probabil că doarme. Şi azi. Şi mâine, şi peste 3 zile, şi peste 5 nopţi, şi peste alte luni, şi peste ani.
Probabil i s-a întâmplat ceva. Iar eu trebuie să aştept. Sună el înapoi când vede.
Şi tot aşa.
Atunci mă acopeream cu El. Căci braţele ţineu loc de pături. Acum mă acopăr cu pături. Ţin loc de braţe. E mai ieftin. Cică.
Şi toate câte au fost sunt şi azi. Dar au nume de amintire. Şi verbe la perfect compus. Din noi 2, da!
Ştiu însă că va trece pe la noi şi timpul Viitor. Vom păcăli minciunile. Ne vom privi oricum, nici cu căldură, nici cu tristeţe, nici cu iubire, nici cu ură, nici cu Tine, nici cu Mine. Doar cu ochi de realitate crudă.
Fără întrebări, fără răspunsuri. Căci Eu ştiu că aş primi răspunsuri pline de minciuni, iar eu aş întreba „De ce?”cu intonaţie de afirmaţie: „Pentru că atunci când vine vorba de bărbaţi, niciodată nu trebuie să întrebi de ce. Pentru că fie ţi se va răspunde o minciună, fie vei auzi tăcere.E mult mai simplu. ”
Şi mult mai greu pentru tine să accepţi că doi minus unu vor face întotdeauna 0. Pe tabla voastră. De scăzut timpul.
Şi-atunci voi auzi acelaşi „Ce mai faci?” din complezenţă, voi vedea acelaşi zâmbet din obişnuinţă, acelaşi Tu dintotdeauna.
Şi pe Noi din întâmplare.
Alegând, la întâmplare, cuvinte potrivite pentru oameni nepotriviţi. Adica Eu şi Tu.

12 octombrie 2010

luni, 11 octombrie 2010


Sună-mă, n-am să-ţi răspund!

Am uitat să trăim între Noi.
O facem doar între taste. Ale telefonului, ale laptopului.
Am uitat să ne privim în ochi. O facem în monitoare şi LCD-uri.
Am uitat să vorbim între 4 ochi. O facem între kilometri.
Am uitat să ne sărutăm. Unul pe altul. O facem unul După altul.
Am uitat să ne îmbrăţişăm. E mai simplu să apăsăm butoane.
Am uitat că suntem oameni. E mai simplu să fii robot. Sau să faci pe robotul.
Sunăm. E mai simplu decât să facem un drum până la ei.
Sunăm. E mai simplu decât să spui în faţă „S-a terminat!”
Sau dăm un mesaj. E şi mai simplu!
Sunăm. E mai sigur decât să ajungi la uşă şi să nu fie acasă.
E mai simplu decât să dăruieşti o floare.
O poate face curierul în locul tău. Trebuie doar să suni!
Decât să stai pe o bancă într-un parc, decât să mergi de mână cu el şi să simţi cum totul se preface în fericire. Poţi sta pe mess. Poţi tasta câteva cuvinte copiate de pe bloguri.
E mai simplu decât să fii spontan.
Sunăm. E mai rapid decât să mergi, să lupţi, să alegi, să atingi, să cumperi, să găseşti!
Am uitat să urcăm în tren. Să scriem o scrisoare, să trimitem o vedere. Ia timp.
Le facem pe toate virtual. E de ajuns un click.
Am uitat să ne uităm În Noi. O facem La noi. E mai comod. Un click pe facebook şi gata!
De ce să spui „La mulţi ani!” faţă în faţă, când există taste pentru a apela? Costă timp altfel!
„Sună-mă să vorbim!”, e mai simplu decât „Vino să trăim!”
Da, aşa este, e mult mai greu să trăieşti! Vorbele zboară. Se fac uitate. Sau chiar se uită.
E greu să gândeşti în imagini, ştiu! O fac doar autiştii! Ce „funny”, nu?
Când trăieşti păstrezi amintirea atingerilor, a ochilor, a zâmbetelor. Da, e mai greu să uiţi apoi.
Când vorbeşti e mai simplu. Te faci că n-ai spus. Haha! Nu-i aşa?
Ok, sună-mă, dar eu n-am să-ţi răspund! Decât la uşă, decât la privire, decât la zâmbet, decât la îmbrăţişare, decât la Tine! Nu la telefon, nu la taste, nu la monitoare, nu la web-cam-uri!

12 octombrie 2010