La mulţi ani, Cristi!


Nu un ceas de firmă îţi ofer, deşi ştiu că ţi-ai dori unul.
Ci cel care nu va trebui dus niciodată la reparat, care nu se va opri niciodată: sufletul meu. Bate tic-tac-ul Timpului nostru, neţinând cont de anii care au trecut şi care i-au slăbit bateriile.
Mă opresc în loc ca Secunda aceea care nu ţi-ai dori niciodată să treacă. În care ai trăit cele mai frumoase bătăi de pleoape. Căci Eu mă pot opri. De câte ori vrei. Probabil d-asta valorez mai mult ca Ea.
Număr anii care ne leagă şi mă opresc la 1. Pentru că nu vreau să continuu. Cu număratul. Vreau să continuu cu sufletul tău. Dacă El se poate împărţi în numere, atunci le voi învăţa şi te voi anunţa la cât suntem noi acum opriţi. Dar ştiu că şi dacă ar exista o minune şi s-ar naşte o împărţire aşa, tu tot nu mi-ai spune. La maternitatea de născut Timp ai pune lacăte să nu pot intra.
Ai ascunde bine cărţile. Ai pune parolă pe blogul gândului meu. În biblioteca de citit inimi ai sparge lacătul, ai tăia paginile cu lecţia de numărat şi ai închide la loc. Cartea. Uşa. Drumul spre Limite. Căci Tu ştii că ele nu există.
Când e vorba de Tine nu învăţ să citesc pe litere. Nici pe silabe. Doar vorbesc. Cu tine. Ştii ce vreau să spun. Iar dacă nu ştii, poţi afla doar gândindu-te la prima oară când Tu ai citit pe litere numele meu.
Ştii ce? Monica = Singură. Aşa am citit undeva. Dar tu ai şters regula aia. Traducerea. Sau cum s-o numi.
Când e ziua ta nu vin cu tort la uşa ta. Vin cu Mine. La sufletul tău. Deschizând uşa inimii mele.
Şi atât.
Cristi, tu ştii atât cât trebuie. Despre mine. Pentru mine. E de ajuns.
Eu ştiu atât cât lipseşte. La tine. Un gram de bătaie de clipă.
Mami. Tău.