Adrian Paunescu

Nu s-a stins. S-a unit.

Cu cerul. Cu cei care au tăria să trăiască veşnic. Să moară în timpuri care nu au legătură cu secundele. În timpuri care nu caută minutele pentru a supravieţui, care nu aleargă la farmacie pentru un pumn de pastile care să le prelungească anii aceştia scurţi. Pătaţi cu boala morţii.
Nu s-a stins. N-ar avea cum! Se sting doar luminile! Dacă ar fi fost lumină ar fi văzut-o toţi. Pe el l-au văzut puţini. Aceia care i-au semănat. La suflet, la gând sau ... în gând, sau în suflet ... dorinţa de a fi Om. De a crede că mai înainte de toate trebuie să fii Om.
Nu s-a stins. Ar fi pâlpâit măcar o clipă. El a încetat. Să mai dezlege. Şi-a ales în schimb exact atât: să unească. 2 puncte opuse: oameni şi neoameni.
Nu s-a stins. Ar fi rămas în urmă întuneric. Dar fără el nu e nici urmă. Ar fi fost simplu să-l găsim apoi.
S-a unit pentru că e verb tranzitiv. La perfect compus.(s-a unit). Substantiv propriu cu valoare de prezent etern: Pă- UNESC- u. Cine are ... de-nţetes să înţeleagă!
A unit vieţi, nevieţi, naşteri şi nenaşteri. Două lacrimi care s-au făcut pârâu. Două inimi care s-au făcut un cerc. Două suflete ce s-au făcut buchet. Şi două clipe ce s-au făcut cer.
s-au luat de mână- toate şi s-au dus să-i ducă. Lumină cred. Sau cel puţin un foc. Să poată să-şi aprindă şi mai tare nevoia de-a fi Om.
Nu s-a stins. S-a unit. Cu Ei toţi. Şi nu-i linia care uneşte. Acele 2 puncte de pe glob. E unul dintre puncte. Suficient de punct încât să îl găsească pe celălalt.
Atât.