pentru palmele mele

marți, 25 mai 2010

am nevoie de ... MINE!

Am nevoie ... de Mine!

Nu am avut niciodată curajul să trec pe culoarea roşu a semaforului. Din teama de a nu fi zdrobită de o maşină care aleargă în grabă să ajungă la destinaţie.
De un şofer care consideră că unele clipe merită riscul de a trece la rândul său, pe roşu şi de a ucide sau de a lovi pe altcineva.nevinovat.
mi-a fost teamă de a păşi, chiar dacă drumul era liber, chiar dacă nici o maşină nu se vedea nici măcar la 500 de metri.
Pentru că Am fost obişnuită să nu risc. Din frica de a nu pierde. „Dacă totuşi ... vine cineva cu viteză?”
Aşa că ... întotdeauna am aşteptat verdele semaforului pentru a traversa. Şi am avut de pierdut clipe, momente, secunde de fericire. Nimeni nu m-a aşteptat pentru că eu nu am avut curaj. Asta este, Monica, fericirea nu aşteaptă pe nimeni! Ea vine. Te strigă, îţi spune scurt „ Riscă!” şi apoi pleacă. Dacă ai avea curajul să traversezi ai putea să o ajungi din urmă; dar pentru că tu mereu trăieşti cu temeri, nu o mai găseşti. A trecut strada. A intrat pe gang sau a urcat deja etajul al doilea al blocului în care se adăposteşte. Acum. Poate mâine va fi în altă parte. Dar tu mereu vei ajunge prea târziu. Pentru că semaforul îşi shimbă culorile după vreun minut. Sau după nu ştiu câte secunde. Oricum nu contează asta.
Ştii? Pe cel de la Teatru ai fi putut să îl schimbi singură. Dar nu ai făcut-o. Pentru că ţi-a fost teamă să nu ajungi prea repede şi să aştepţi apoi în faţa uşii.
Hm ... o mare greşală. Ştii ceva? Orice nefericire se naşte din două opuse : graba sau aşteptarea. Dacă tot ai aşteptat de atâtea ori culoarea verde, acum de ce nu ai fi putut aştepta la uşă câteva momente? Poate ţi-ar fi deschis exact bărbatul acela care să nu îţi pună pământul la picioare, pe care ţi l-ai dorit mereu! Poate ţi-ar fi deschis uşa, te-ar fi invitat înăuntru şi ţi-ar fi dat voie să te aşezi câteva clipe pe colţarul din sufrageria sa. Să îţi „tragi sufletul”; să bei un pahar cu apă sau să ... rămâi peste noapte. Pentru a-ţi odihni sufletul în braţele lui. Şi atât.
Draga mea, tu ai avut toate ingredientele pentru a face o salată de fructe care să te bucure după ani de căutări prin magazinele astea pline până la refuz de orice, mai puţin de Ceea ce tu căutai. Te-aş fi înţeles dacă îţi era lene să o prepari, sau dacă ai fi fost obosită. Dar chiar şi atunci tot o puteai gusta. Pentru că îi puteai explica lui motivul pentru care nu te încumeţi să începi să tai totul. Şi cu siguranţă te-ar fi ajutat.
Ai aşteptat atâtea semafoare, Monica, până ai găsi toate ingredientele acelea într-un singur magazin! Dar ... în loc să le amesteci Ieri, tu le-ai lăsat pe masă. Nu ai cerut nici ajutor, nici nu ai riscat. Ai fost o laşă care a coborât la staţia El. A urcat, a primit, dar nu a dat nimic în schimb.
Îmi pare rău, prostuţo, când ai coborât deja nu mai era nici un semafor. Strada era acum liberă...
Din păcate ... ACUM nu mai ai după ce să alergi. Chiar dacă semaforul ar arăta verde sau roşu.
Ne vedem la următoarea trecere, iubito! Poate până atunci înveţi lectia curajului şi vei risca să treci.

25 mai 2010

luni, 17 mai 2010

pe TINE nu te voi lasa ...

Pe tine nu te voi lăsa să greşeşti niciodată. Judecându-mă după aparenţe, spunându-mi vorbe frumoase pentru a mă avea ca pe un trofeu, terminând de scris ultimele litere din numele meu pe caieţelul cuceririlor tale.
Pe tine nu te voi lăsa niciodată să greşeşti mergând mai departe decât pot eu accepta, gustând din mine mai mult decât ai nevoie pentru a înţelege că NU VREAU ca Tu să fii încă unul pe care mă mai răzbun pentru siguranţa prostească cu care încearcă să mă aibă. Pentru ca a doua zi să îmi spună scurt „ n-am vrut mai mult decât ATÂT!”
Pe tine nu te voi lăsa niciodată să greşeşti interpretându-mi vorbele, analizând predicatele nominale după reguli gramaticale care nu sunt scrise de mine.
Pe tine te voi învăţa să înveţi despre mine fără prea multe cursuri. Pur şi simplu descoperindu-mă sau acoperindu-mă doar cu răbdare. Sau cu tăceri.
Ţie îţi voi spune direct, atunci când voi şti exact că tot ce vrei este să „încerci marea cu degetul” : „Nu TU! Opreşte-te înainte ca eu să îţi arunc în faţă acelaşi gunoi pe care îl arunc tuturor celor care nu ştiu că nu voi fi niciodată TROFEUL lor!”
De ce? Pentru că demult, conştient sau inconştient, tu mi-ai oferit respectul acela după care multe din femeile tale viitoare aveau să tânjească. Ai fi putut să mă minţi, să mă zăpăceşti, să mă răpeşti, apoi să mă arunci în stradă ca pe un bulgăre de zăpadă pe care l-ai făcut aşa .. pur şi simplu ... pentru a-ţi dovedi că poţi! Că nu-ţi îngheaţă mâinile, că nu ai nevoie de mănuşi, de căldură sau de soare pentru a-l topi!
Dar tu ai ales să mă fereşti de frig. De ger sau de ninsoare. Şi chiar dacă nu m-ai ţinut în braţe pentru a mă încălzi, m-ai avertizat că Afară este frig, că trebuie să-mi iau mereu câte ceva în plus la mine de îmbrăcat. Pentru clipele în care va fi mult mai rece.
Nu am reuşit niciodată să îţi mulţumesc. Pentru că nici nu ne-am mai întâlnit. Deşi am ştiut mereu că ziua aceea va veni cândva.
Aşa că acum e rândul meu să nu te las ... nu să nu îngheţi de frig, ci să mă laşi să îţi ard mâinile cu cărbune.
Nu cred că vei înţelege prea multe din ce citeşti acum! Dar îţi voi explica. Trebuie doar să întrebi!

18 mai 2010

duminică, 16 mai 2010

vreau si eu ceva ... AL MEU!


M-am întors acasă... Acasă e un fel de-a spune, de fapt nu e Acasă, ci o casă oarecare, unde tot ce fac este să dorm şi să îmi pregătesc câte o dată vreun fel de mâncare... în silă, în lehamite!
Acasă este un vis! Unul pe care, oricât de mult aş vrea să pot spune că îl voi împlini cândva ... îl simt cu multă durere! Şi cu un mare Nimic în spate!
Mi se spune adesea „eşti de apreciat, Monica., ai reuşit totul de una singură, fără ajutor şi bărbaţi care să-ţi treacă prin pat!”
Şi atunci îmi vine să-i lovesc pe cei care mi-o spun direct în moalele capului. Să nu mai repete niciodată aceste vorbe.
Ce apreciaţi la mine? munca nebună pe care o depun zilnic, de teama de a ajunge acasă înainte de a se întuneca şi a vedea acelaşi pat gol, aceeaşi masă care mă aşteaptă să o pun pentru 2, dar care uneori strigă mut „hey, nici azi nu te apropii de mine?”
„Aş vrea să realizez şi eu ce ai realizat tu până acum!” – Dumnezeule!!!! Ce am realizat eu până acum? Am terminat o facultate, mă pregătesc pentru terminarea unui master, muncesc într-un domeniu în care trebuie să ştii să trăieşti înainte de toate, pentru a putea să-i faci pe alţii să trăiască, la rândul lor!
Muncesc vreo 12 ore pe zi, ajung acasă după vreo 15, istovită şi bolnavă de nimicurile pe care le primesc ca răsplată pentru cât dăruiesc! Pun capul pe pernă cu inima zdrobită de singurătate, într-o singurătate care îmi rupe sufletul, închid ochii cu repeziciunea fulgerului şi realizez că de fapt nimic nu mă ajută să adorm. Şi atunci îi deschid la loc, gândindu-mă ca o prostuţă că poate voi vedea pe cineva stând lângă mine şi pur şi simplu privindu-mă.
Şi când prind curajul să-i deschid să am lângă mine acelaşi loc gol, rece şi la fel de la fel în fiecare zi. Singura diferenţă fiind de culoare şi model : a lenjeriei.
Adorm după multe lupte purtate cu mine însămi, promisiuni ce mi le fac doar pentru a le uita a doua zi; acelea că MÂINE voi lua totul de la capăt, dar muncind mai puţin, făcându-mi timp pentru MINE, pentru curajul de a accepta pe cineva în viaţa mea, pentru dorinţa de a sări în cele mai puternice braţe atunci când se aude cheia în uşă!
Dar toate astea sunt simple vorbe nerostite, care tot ce fac este să îmi facă timpul să treacă mai repede, şi o dată cu el, viaţa mea! Una în care tot ce am făcut a fost să fac totul pentru alţii. Şi nimic pentru mine!
Ce apreciaţi la mine, când muncesc pentru nişte bani pe care nu am cu cine să-i împart, să-i număr şi să îi dau pe concedii în locuri cu iz de NOI DOI!?
Când nu am la cine să mă întorc, pe cine să aştept, pentru cine să pregătesc o masă pe care să aştern o faţă de masă în culorile împlinirii, cu miros de Fericire?
Şi atunci tot ce-mi rămâne este să muncesc ca o nebună, fără a mă gândi la sănătatea care se ditruge din cauza oboselii, a nopţilor pe care le PIERD, în loc să le TRĂIESC.
Şi aşa mă cufund într-o muncă ce nu este de fapt decât un mod de a suferi din ce în ce mai mult pentru neajunsurile altora, pentru durerile celor care te caută şi te angajează pentru că ştiu că depinde de Tine viitorul lor!
Sunt ani de când nu mai ştiu ce înseamnă să spun încrezătoare „Du-te cu băieţii, am încredere în tine! Ştiu că orice ar fi, Aici te vei întoarce de fiecare dată, pentru că AICI sunt EU, să te aştept pentru a-ţi da ceea ce niciuna nu va putea vreodată!”
Sunt ani de când nu mai ştiu ce înseamnă să scriu un mesaj scurt, care să înceapă şi să se termine cu „Mi-e dor de tine!”
Pentru că de ani de zile nu mai ştiu ce înseamnă să îţi fie dor ... ani de când nu mai ştiu cum este să numeri minutele rămase până la întoarcerea Lui, până la următoarea strângere în braţe, până la următorul TE IUBESC!
Ani de când totul trece pur şi simplu pentru că acesta îi este rostul, nu pentru că trecerea îmi va aduce şi mie ceva AL MEU!
Ani de când nu ştiu ce înseamnă să împarţi totul cu cineva. Şi timp, şi viaţă, şi dureri, şi bucurii, şi vise, şi speranţe. Şi deziluzii, şi neşanse.
Tot ce ştiu este gustul de mâncare afumată, nesărată sau prea acră pe care o fac în silă, cu izul ăla de singurătate amestecată cu nepăsare.
Este mirosul de „Fără El” pe care simt că parcă l-am transformat în marcă de parfum personalizată.
Este culoarea aceea mereu mai cenuşie a gândurilor mele din clipele în care trebuie să ies din casă Din Nou Singură, să mă aşez la o masă aşteptându-mi prietenii care mă apreciază, asemeni vouă, pentru curajul de a porni singură şi a ajunge tot singură ...AICI!
De parcă AICI ar însemna FERICIRE!
AICI înseamnă SINGURĂTATE, dragii mei! Iar singurătatea nu este ceva ce trebuie să-ţi doreşti vreodată!
Este forma aceea fără fond a lacrimilor mele din clipele în care trebuie să merg la nunta prietenei X (şi în firecare an alta nouă!) cu MINE de mână. Şi să trebuiască să ascult pentru a mia oară aprecierile bărbaţilor : „Eşti atât de ... altfel!”
Da? Şi cu ce mă ajută că sunt altfel? Primesc vreun Nobel?
„cel care te va avea va fi un norocos!”
Da? Ia faceţi-mi şi mie cunoştinţă cu el! Să-i dictez eu cele 6 numere cu noroc pe care trebuie să le bifeze pe grila de concurs!de noroc sau de Fericire pe care i-o voi da pe gratis!
M-am săturat să tot spun „Îmi pare rău dar ... Nu eşti ceea ce vreau eu!” oare ce vreau eu este atât de Imposibil? Oare cer prea mult când vreau un EL care să mă lase pe mine să mă chinui cu incertitudinile, care să nu-mi dea totul „pe de-a gata” , ci să mă lase pe mine să descopăr ce îi lipseşte lui şi să învăţ să „confecţionez ” neajunsurile lui?
Nu aveţi de ce să mă apreciaţi, eu nu fac nimic din ceea ce voi nu puteţi. Nici măcar să suferiţi.
Dar ... şi asta se învaţă.

duminică, 2 mai 2010

cred ca miroase a Tu!


Cred că miroase a Tu!

Nu, n-a fost primăvară când ne-am cunoscut. Doar mirosul de acum parcă seamănă izbitor cu cel de pe atunci!
Sau poate doar mi se pare că simt ceva în nările-mi segmentate de dorinţa de a retrăi clipele alea de copilărie amestecate cu tinereţe pe care mi le-ai cumpărat într-o zi de la magazinul de „orice produs 5 lei”!
Şi parcă produsele erau din aceeaşi categorie: iubire adolescentină!sau ce etapă de viaţă o fi pe la vreo 16 anişori? Cred că te-ai recunoaşte dacă ai găsi într-o zi cartea mea pe rafturile unei librarii. Cred că şi dacă nu mi-ai şti numele, tot ai şti că e vorba de Tine. Căci te cunoşti prea bine!
E doar 5 lei – pardon, de fapt ... ERA doar 5 lei! (Acum toate s-au scumpit! Până şi clipele, dragul meu, şi-au mărit tariful!) – pentru că de obicei iubirile sunt ieftine. D-asta le cumpără doar săracii şi oamenii simpli! Pentru că ei nu au bani pentru mall-uri si fiţe; cei bogaţi cer „chestii fără nume” , oricum s-ar numi, nu e cunoscut de noi 2!
Aşa ... în fine ... vorbeam de primăvară! Nu, pe cuvânt nu era acest anotimp atunci, era prea cald! Prea a trebuit să dezbrac multe haine de orgoliu pentru a-ţi recunoaşte că de fapt ce simt nu este un măscărici, o „şpârlă” sau mai ştiu eu ce... nume dădeai tu pe vremea aia iubirii!
Ştiu doar că m-ai trimis undeva la etajul al 2 lea al clădirii unde mai târziu avea să lucrăm amândoi, dar separat, şi mi-ai cerut să nu te aştept, pentru că tu nu vei veni niciodată cu mine; căci tu vrei să-ţi trăieşti viaţa, să guşti din plin tăria ei şi să te strâmbi la ea ca un copil care se joacă de-a „SIC-SIC” cu prietenul pe care l-a chemat acasă să-i arate cât de bine îşi cunoaşte cotloanele casei!
Am urcat! Culmea, chiar te-am ascultat, căci am avut încredere în tine!(şi neîncredere în mine: că eu voi putea să lupt pentru a te face să te răzgândeşti).
La ultima treaptă m-am oprit şi m-am uitat în urmă; aş fi vrut să te văd urcând, aş fi vrut să te aud spunând: „am spus totul în glumă, aşa cum fac de fapt cu orice! Dar de fapt te vreau! Mai mult decât să pierd nopţile cu băieţii, mai mult decât să mint că sunt un tip flegmatic, mai mult decât să las în urma mea o inimă de aur, rănită de indiferenţa mea!”
Dar tu plecasei deja; nu ştiu unde. Nu te-am strigat să te întreb, nu am văzut decât rostul pentru care eu să merg mai departe să cutreier lumea fără tine. Iar rostul acela a fost ... să fiu liberă! Liberă de iubire, liberă de dureri, liberă de toate!
Şi-am fost, dragul meu! Am fost zile, luni, ani! Dar ştii cum? Liberă de Tine!
Căci în tot timpul ăsta am cunoscut suferinţa adevărată, iubirea neîmpărtăşită, durerea neputinţei de a iubi când eşti iubit, dragostea bolnavă, gelozia oarbă...
Iar toate astea nu fac parte din libertate! Ci din dependenţă. Din teamă, din neîncredere!
Şi-am trăit aşa Timpul meu, liberă de Tine şi îngrădită de altele.
Fără gânduri care să te conţină! Doar din când în când, după ani, îmi aminteam că Cineva cu numele tău a trecut prin viaţa mea. Şi mi-a lăsat în suflet o amintire frumoasă, una din foarte puţinele pe care le păstrez cu drag în colţul acela de suflet în care nu am dat voie minciunilor să intre. Nici orgoliilor. Şi nici amăgirilor.
Şi uite aşa am tot cutreierat lumea fără să caut ceva anume, ci pur şi simplu aşteptând să aflu ce se va întâmpla cu viaţa pe care Tu ai avut cândva încredere că o voi înfrunta, că o voi îngenunchea, că o voi câştiga!
Şi din a cărei luptă voi ieşi mereu cu fruntea sus!
Şi într-o zi ai găsit aruncate nişte cifre, le-ai cerut sau ţi-au fost date; le-ai scris în grabă pe telefon şi ai realizat că ele formau de fapt drumul către mine. Începeau cu 07...
Şi într-o altă oarecare zi ne-am întâlnit întâmplător. Noi, cei care am lăsat timpul să decidă pentru noi, să ne aleagă străzile, casele, orice-urile pe care să le trăim separat.
Şi care să ducă într-un târziu tot la ... Noi!
Eram tot Noi, aceleaşi nume simple, banale, identice cu ale atâtora, dar care ascund „modele unicat” de viaţă, de drumuri, de nimicuri şi de Tot-uri. Şi pe care, culmea, nu le poţi găsi la „Orice produs 5 lei!”
Te-am privit scurt. Mai frumos, mai bărbat, mai elegant, mai matur, mai ... aproape de ceea ce mi-am imaginat mereu că vei fi! (Deci nu m-am înşelat! Înseamnă că trebuie să fiu mult mai sigură pe intuiţia mea de acum înainte!)
Dar la fel de enigmatic. Cum doar eu te voi şti mereu. Cum nici o altă Ea nu va putea să te cunoască, pentru că niciuna nu va putea să ştie să se detaşeze de trecut, de sentimente, de multe altele, pentru a te accepta ca Realitate.
Nici măcar parfumul nu-ţi mai era acelaşi. Era tot ... mai ... ! Şi chiar dacă mai era, tot nu l-aş fi acceptat. Pentru că au trecut ani şi peste el, dragul meu! Şi chiar dacă nu l-ai fi schimbat, eu aş şti să mă fac că nu-l recunosc pentru a mă preface că mă apropii de pielea ta pentru a ghici cum se numeşte. Şi bineînţeles că aş da greş. De ce? Pentru a avea motive să mă mai apropii încă o dată. Şi încă o dată. Până când îl voi lua eu pe tot şi tu va trebui fie să mergi acasă să te mai dai,(iar in timpul ăsta să îţi vină dor să mă apropii), fie să nu-ţi mai pese că nu mai este pentru că ştii că eu l-am luat pe tot şi-mi ameţeşte toate simţurile. Şi-atunci ştii foarte bine că va trebui să ma ţii în braţe pentru a nu cădea. (Beţia mereu va paraliza picioarele)

Şi iar au trecut timpuri de ceară peste noi, pentru ca într-o altă zi cineva să ne traseze linia albă a opririlor. Pur şi simplu. Ştii? Exact aşa, ca la un maraton! Când ai ajuns la ea ai câştigat.
Dar linia aceea era de fapt cea care dădea startul. Nu aveam niciunul voie să trecem de ea până nu se striga „Pe locuri, fiţi gata... START!”
Şi am pornit. Nu ştiu dacă ne-am oprit pe drum, dar cert este că nici până acum nu am ajuns la final. Niciunul nu a câştigat, pentru că niciunul nu a atins acea linie. Eu am crezut mai demult că ne-am pierdut pe drum. Dar acum nu mai cred asta. Ci mai degrabă că nu am avut curajul să câştigăm. Şi aşa, din temeri, am preferat să o pornim pe drumul ocolit, să ne creăm singuri capcane şi gropi în care să cădem. Nu ştiu de ce. Poate pentru că ştim prea bine amândoi că atunci când câştigi ceva prea repede nu simţi că ai meritat.
Că atunci când simţi nu te mai interesează ce anotimp este, ce parfum folosesc, unde mă duc şi când voi pleca.
Eu tocmai m-am oprit pe o alee dintr-un parc.
Cred că miroase a Tu ...
gata, ai ajuns deja?

03 mai 2010