cred ca miroase a Tu!

Cred că miroase a Tu!

Nu, n-a fost primăvară când ne-am cunoscut. Doar mirosul de acum parcă seamănă izbitor cu cel de pe atunci!
Sau poate doar mi se pare că simt ceva în nările-mi segmentate de dorinţa de a retrăi clipele alea de copilărie amestecate cu tinereţe pe care mi le-ai cumpărat într-o zi de la magazinul de „orice produs 5 lei”!
Şi parcă produsele erau din aceeaşi categorie: iubire adolescentină!sau ce etapă de viaţă o fi pe la vreo 16 anişori? Cred că te-ai recunoaşte dacă ai găsi într-o zi cartea mea pe rafturile unei librarii. Cred că şi dacă nu mi-ai şti numele, tot ai şti că e vorba de Tine. Căci te cunoşti prea bine!
E doar 5 lei – pardon, de fapt ... ERA doar 5 lei! (Acum toate s-au scumpit! Până şi clipele, dragul meu, şi-au mărit tariful!) – pentru că de obicei iubirile sunt ieftine. D-asta le cumpără doar săracii şi oamenii simpli! Pentru că ei nu au bani pentru mall-uri si fiţe; cei bogaţi cer „chestii fără nume” , oricum s-ar numi, nu e cunoscut de noi 2!
Aşa ... în fine ... vorbeam de primăvară! Nu, pe cuvânt nu era acest anotimp atunci, era prea cald! Prea a trebuit să dezbrac multe haine de orgoliu pentru a-ţi recunoaşte că de fapt ce simt nu este un măscărici, o „şpârlă” sau mai ştiu eu ce... nume dădeai tu pe vremea aia iubirii!
Ştiu doar că m-ai trimis undeva la etajul al 2 lea al clădirii unde mai târziu avea să lucrăm amândoi, dar separat, şi mi-ai cerut să nu te aştept, pentru că tu nu vei veni niciodată cu mine; căci tu vrei să-ţi trăieşti viaţa, să guşti din plin tăria ei şi să te strâmbi la ea ca un copil care se joacă de-a „SIC-SIC” cu prietenul pe care l-a chemat acasă să-i arate cât de bine îşi cunoaşte cotloanele casei!
Am urcat! Culmea, chiar te-am ascultat, căci am avut încredere în tine!(şi neîncredere în mine: că eu voi putea să lupt pentru a te face să te răzgândeşti).
La ultima treaptă m-am oprit şi m-am uitat în urmă; aş fi vrut să te văd urcând, aş fi vrut să te aud spunând: „am spus totul în glumă, aşa cum fac de fapt cu orice! Dar de fapt te vreau! Mai mult decât să pierd nopţile cu băieţii, mai mult decât să mint că sunt un tip flegmatic, mai mult decât să las în urma mea o inimă de aur, rănită de indiferenţa mea!”
Dar tu plecasei deja; nu ştiu unde. Nu te-am strigat să te întreb, nu am văzut decât rostul pentru care eu să merg mai departe să cutreier lumea fără tine. Iar rostul acela a fost ... să fiu liberă! Liberă de iubire, liberă de dureri, liberă de toate!
Şi-am fost, dragul meu! Am fost zile, luni, ani! Dar ştii cum? Liberă de Tine!
Căci în tot timpul ăsta am cunoscut suferinţa adevărată, iubirea neîmpărtăşită, durerea neputinţei de a iubi când eşti iubit, dragostea bolnavă, gelozia oarbă...
Iar toate astea nu fac parte din libertate! Ci din dependenţă. Din teamă, din neîncredere!
Şi-am trăit aşa Timpul meu, liberă de Tine şi îngrădită de altele.
Fără gânduri care să te conţină! Doar din când în când, după ani, îmi aminteam că Cineva cu numele tău a trecut prin viaţa mea. Şi mi-a lăsat în suflet o amintire frumoasă, una din foarte puţinele pe care le păstrez cu drag în colţul acela de suflet în care nu am dat voie minciunilor să intre. Nici orgoliilor. Şi nici amăgirilor.
Şi uite aşa am tot cutreierat lumea fără să caut ceva anume, ci pur şi simplu aşteptând să aflu ce se va întâmpla cu viaţa pe care Tu ai avut cândva încredere că o voi înfrunta, că o voi îngenunchea, că o voi câştiga!
Şi din a cărei luptă voi ieşi mereu cu fruntea sus!
Şi într-o zi ai găsit aruncate nişte cifre, le-ai cerut sau ţi-au fost date; le-ai scris în grabă pe telefon şi ai realizat că ele formau de fapt drumul către mine. Începeau cu 07...
Şi într-o altă oarecare zi ne-am întâlnit întâmplător. Noi, cei care am lăsat timpul să decidă pentru noi, să ne aleagă străzile, casele, orice-urile pe care să le trăim separat.
Şi care să ducă într-un târziu tot la ... Noi!
Eram tot Noi, aceleaşi nume simple, banale, identice cu ale atâtora, dar care ascund „modele unicat” de viaţă, de drumuri, de nimicuri şi de Tot-uri. Şi pe care, culmea, nu le poţi găsi la „Orice produs 5 lei!”
Te-am privit scurt. Mai frumos, mai bărbat, mai elegant, mai matur, mai ... aproape de ceea ce mi-am imaginat mereu că vei fi! (Deci nu m-am înşelat! Înseamnă că trebuie să fiu mult mai sigură pe intuiţia mea de acum înainte!)
Dar la fel de enigmatic. Cum doar eu te voi şti mereu. Cum nici o altă Ea nu va putea să te cunoască, pentru că niciuna nu va putea să ştie să se detaşeze de trecut, de sentimente, de multe altele, pentru a te accepta ca Realitate.
Nici măcar parfumul nu-ţi mai era acelaşi. Era tot ... mai ... ! Şi chiar dacă mai era, tot nu l-aş fi acceptat. Pentru că au trecut ani şi peste el, dragul meu! Şi chiar dacă nu l-ai fi schimbat, eu aş şti să mă fac că nu-l recunosc pentru a mă preface că mă apropii de pielea ta pentru a ghici cum se numeşte. Şi bineînţeles că aş da greş. De ce? Pentru a avea motive să mă mai apropii încă o dată. Şi încă o dată. Până când îl voi lua eu pe tot şi tu va trebui fie să mergi acasă să te mai dai,(iar in timpul ăsta să îţi vină dor să mă apropii), fie să nu-ţi mai pese că nu mai este pentru că ştii că eu l-am luat pe tot şi-mi ameţeşte toate simţurile. Şi-atunci ştii foarte bine că va trebui să ma ţii în braţe pentru a nu cădea. (Beţia mereu va paraliza picioarele)

Şi iar au trecut timpuri de ceară peste noi, pentru ca într-o altă zi cineva să ne traseze linia albă a opririlor. Pur şi simplu. Ştii? Exact aşa, ca la un maraton! Când ai ajuns la ea ai câştigat.
Dar linia aceea era de fapt cea care dădea startul. Nu aveam niciunul voie să trecem de ea până nu se striga „Pe locuri, fiţi gata... START!”
Şi am pornit. Nu ştiu dacă ne-am oprit pe drum, dar cert este că nici până acum nu am ajuns la final. Niciunul nu a câştigat, pentru că niciunul nu a atins acea linie. Eu am crezut mai demult că ne-am pierdut pe drum. Dar acum nu mai cred asta. Ci mai degrabă că nu am avut curajul să câştigăm. Şi aşa, din temeri, am preferat să o pornim pe drumul ocolit, să ne creăm singuri capcane şi gropi în care să cădem. Nu ştiu de ce. Poate pentru că ştim prea bine amândoi că atunci când câştigi ceva prea repede nu simţi că ai meritat.
Că atunci când simţi nu te mai interesează ce anotimp este, ce parfum folosesc, unde mă duc şi când voi pleca.
Eu tocmai m-am oprit pe o alee dintr-un parc.
Cred că miroase a Tu ...
gata, ai ajuns deja?

03 mai 2010