am nevoie de ... MINE!

Am nevoie ... de Mine!

Nu am avut niciodată curajul să trec pe culoarea roşu a semaforului. Din teama de a nu fi zdrobită de o maşină care aleargă în grabă să ajungă la destinaţie.
De un şofer care consideră că unele clipe merită riscul de a trece la rândul său, pe roşu şi de a ucide sau de a lovi pe altcineva.nevinovat.
mi-a fost teamă de a păşi, chiar dacă drumul era liber, chiar dacă nici o maşină nu se vedea nici măcar la 500 de metri.
Pentru că Am fost obişnuită să nu risc. Din frica de a nu pierde. „Dacă totuşi ... vine cineva cu viteză?”
Aşa că ... întotdeauna am aşteptat verdele semaforului pentru a traversa. Şi am avut de pierdut clipe, momente, secunde de fericire. Nimeni nu m-a aşteptat pentru că eu nu am avut curaj. Asta este, Monica, fericirea nu aşteaptă pe nimeni! Ea vine. Te strigă, îţi spune scurt „ Riscă!” şi apoi pleacă. Dacă ai avea curajul să traversezi ai putea să o ajungi din urmă; dar pentru că tu mereu trăieşti cu temeri, nu o mai găseşti. A trecut strada. A intrat pe gang sau a urcat deja etajul al doilea al blocului în care se adăposteşte. Acum. Poate mâine va fi în altă parte. Dar tu mereu vei ajunge prea târziu. Pentru că semaforul îşi shimbă culorile după vreun minut. Sau după nu ştiu câte secunde. Oricum nu contează asta.
Ştii? Pe cel de la Teatru ai fi putut să îl schimbi singură. Dar nu ai făcut-o. Pentru că ţi-a fost teamă să nu ajungi prea repede şi să aştepţi apoi în faţa uşii.
Hm ... o mare greşală. Ştii ceva? Orice nefericire se naşte din două opuse : graba sau aşteptarea. Dacă tot ai aşteptat de atâtea ori culoarea verde, acum de ce nu ai fi putut aştepta la uşă câteva momente? Poate ţi-ar fi deschis exact bărbatul acela care să nu îţi pună pământul la picioare, pe care ţi l-ai dorit mereu! Poate ţi-ar fi deschis uşa, te-ar fi invitat înăuntru şi ţi-ar fi dat voie să te aşezi câteva clipe pe colţarul din sufrageria sa. Să îţi „tragi sufletul”; să bei un pahar cu apă sau să ... rămâi peste noapte. Pentru a-ţi odihni sufletul în braţele lui. Şi atât.
Draga mea, tu ai avut toate ingredientele pentru a face o salată de fructe care să te bucure după ani de căutări prin magazinele astea pline până la refuz de orice, mai puţin de Ceea ce tu căutai. Te-aş fi înţeles dacă îţi era lene să o prepari, sau dacă ai fi fost obosită. Dar chiar şi atunci tot o puteai gusta. Pentru că îi puteai explica lui motivul pentru care nu te încumeţi să începi să tai totul. Şi cu siguranţă te-ar fi ajutat.
Ai aşteptat atâtea semafoare, Monica, până ai găsi toate ingredientele acelea într-un singur magazin! Dar ... în loc să le amesteci Ieri, tu le-ai lăsat pe masă. Nu ai cerut nici ajutor, nici nu ai riscat. Ai fost o laşă care a coborât la staţia El. A urcat, a primit, dar nu a dat nimic în schimb.
Îmi pare rău, prostuţo, când ai coborât deja nu mai era nici un semafor. Strada era acum liberă...
Din păcate ... ACUM nu mai ai după ce să alergi. Chiar dacă semaforul ar arăta verde sau roşu.
Ne vedem la următoarea trecere, iubito! Poate până atunci înveţi lectia curajului şi vei risca să treci.

25 mai 2010