Eu mă strivesc sub tine

Sub petalele alea de magnolii pe care am visat cândva că mi le vei prinde în păr atunci când mă vei săruta pentru prima oară.
Sub frunzele astea îngălbenite de timp, pe care scrie cu noroi uscat “Tu trebuie să fii a mea! Doar A MEA!”
Sub copacii desfrunziţi, sub cerul trist, sub soarele vesel, sub norii strânşi a ploaie, sub iarba veştedă, sub pământul tăcut…
Da, toate astea sunt Tu!
Mă strivesc pentru că nu îţi pot spune că de fapt nu sunt ceea ce par, că nu sunt insensibila care vine şi pleacă, care aruncă ce primeşte, care râde când tu eşti sincer!
Mă strivesc pentru că nu există durere mai mare ca aceea pricinuită de fericire! Fericirea aceea pe care o trăieşti între două felii de clipă. În braţele, în ochii, sub chipul, lângă şi pe ceea ce se numeşte Tu!
Mă strivesc pentru că mă încăpăţânez să spun “Nu!”
Mă strivesc pentru că mă încăpăţânez să spun “Da!”
Dar ambele exact atunci când nu trebuie!
Mă strivesc pentru că nu m-au strivit cei care şi-ar fi dorit asta, pentru că Cineva a lăsat totul să fie făcut de mine, pentru că Cineva mi-a lăsat mie dreptul să mă strivesc, să mă rănesc, să mă chinui, să mă arunc!
Pentru că Tu ai plecat cândva pentru a-mi lăsa mie timp să iubesc, să sufăr şi să învăţ!
Şi fără să ştii că într-o zi viaţa ne va pune din nou faţă în faţă, mi-ai scris câteva cuvinte pe care le-am păstrat ca o nebună tot timpul ăsta trist şi fără nimic pe care l-am trăit fără tine: “Eşti o fată de aur…!”
Nu ştiu dacă aurul semnifică ceva pentru tine sau dacă a semnificat vreodată; nu ştiu nici dacă prezentul pe care l-ai folosit atunci “eşti” a rămas prezent etern.
Ce ştiu este că pe vremea când te doream pe tine cu suflet de copilă, cu gând de inocenţă, adoram grmatica şi te conjugam pe toate filele caietelor mele.
Erai verbul ... A FI!
Vei înţelege vreodată ce am vrut să spun prin asta?
Hm ... m-am obişnuit atât de bine să îmi pun mie întrebări, în loc să ţi le pun ţie, încât nici rost nu mai are să mă agit să ma cert pentru greşala de a-mi da singură răspunsurile pe care de fapt tu ar trebui să mi le dai. Sau măcar să am curajul să ţi le cer!
Eu mă strivesc sub tine ... nu pentru că îmi place să aud sunetul spargerilor de dureri din mine, ci pentru că ştiu foarte bine că nu voi putea să sfârşesc altrfel decât strivită, şi atunci te prefer pe Tine!
Cel puţin în tine am încredere, că oricât de tare ai apăsa cu tălpile atunci când calci peste gândurile şi visele mele .... o faci atât de sincer încât orice durere e suportabilă!
Da, chiar aşa!

21 iulie 2010