Povestea unei picături de rouă- acum ori niciodată!

Se spune că aşa a fost să fie ...
Că ne-am cunoscut pentru a sparge concepţiile, miturile şi minunile lumii!
Am formulat noi altele noi, am jucat noi alte roluri decât cele care ne erau scrise pe foi şi am fost actori mai buni decât cei pregătiţi special pentru asta!
Am învăţat apoi să fim realişti, să gândim, şi nu să visăm, să trăim, şi nu să vorbim!
Ne-am cunoscut pentru a dovedi că da, viaţa chiar bate filmul, şi chiar dacă îi cunoştem foarte bine pe protagonişti, tot nu vom reuşi vreodată să le cerem să aibă atâta răbdare cu noi, încât să le putem copia rolurile!
Avem curajul să vorbim orice, dar să trăim .. nici măcar jumătate. Şi asta pentru că roua se evaporă, sau se .. cum se numeşte procesul acela, prin care dispare? În fiecare dimineaţă! Habar nu am, şi nici nu mă chinui să aflu, oricum ar fi, eu tot Monica mă numesc şi El tot acelaşi nume îl are!
Mă gândesc aşa .. că mereu m-am întors când roua mi-a atins sufletul. Oricât de uscat mi-ar fi fost şi oricât am crezut că nu voi mai simţi atingerea ei, de fiecare dată m-am lăsat cuprinsă de căldura fiecărei atingeri reci! - da, ştiu că sună al naiba de oximoronic, dar asta e realitatea!-
De fiecare dată am crezut că roua poate fi încălzită, că iarna nu se transformă doar în gheaţă, că se poate şi în bucăţică de soare!
Şi evident, de fiecare dată m-am fript cu razele soarelui adevărat, care în fiecare dimineaţă în care mă trezeam fericită că Eu sunt cea care a trasformat roua, îmi înfigea săgeţile căldurii pentru a mă învăţa minte: data viitoare nu mai fi naivă, roua este exact acea apă de ploaie cu care toţi ne îmbătăm pentru că nu avem răbdarea de a strânge bani pentru a ne cumpăra apă adevărată!
Mda, cam aşa, adică nu CAM, ci CHIAR aşa!
Şi ştiţi ceva? Şi pe scena vieţii am făcut la fel: am uitat sau am refuzat să cred că realitatea e alta! Am jucat după scenariul scris de El şi când a trebuit să îmi interpretez rolul lângă un alt El, a apărut şi mi-a distrus tot scenariul. A trebuit să improvizez - de fapt să joc adevărat- pentru ca la final, să nu primesc aplauze, ci o bătaie de ceas târziu, care mă anunţa că piesa a luat sfârşit, iar eu trebuie să părăsesc scena, pentru că Lui i-a venit adevărata parteneră. Cu care îşi va juca rolul – pe bune- .
Eu am ieşit de fiecare dată din scenă de bună voie, privind cu ochii trişti intrarea Ei în scenă, întrebându-l mereu pe el de ce mă alege doar atunci când Ea- de fiecare dată alta- pleacă sau e ocupată cu alte roluri?!
mi-a răspuns mereu :”pentru că sunt un laş şi mă urăsc pentru asta, pentru că am vrut mereu să joc rolurile care sunt la modă pentru alţii, pentru că nu am văzut pădurea de copaci!”
de fiecare dată am crezut – fără să am aşteptări, ce-i drept, că de data asta e altfel, că un rol se poate şterge, cu orice ar fi scris. Realitatea era atât de dură, însă!!! Unele scenarii nu se şterg niciodată, definitiv! Mai rămân cel puţin urmele!:)
da, ştiu că sunt dureros de realistă, dar de ce aş fi altfel?:))
există actori care joacă roluri pentru bani, alţii care o fac pentru că sunt pasionaţi, alţii pentru că vor să câştige celebritate, alţii pentru că vor provocări.
El o face pentru că i se potriveşte ca o mănuşă!
Chiar aşa!
Întotdeauna va intra în scenă. Până când eu nu voi mai permite! Întotdeauna roua va veni pe buzele mele, până în clipa în care eu voi refuza s-o mai gust.
Rămâi în scenă şi joacă alături de mine, dacă tot intri pe nepregătite (actorule), rămâi pe buzele mele şi nu te mai evapora (rouo)- sau, din nou, cum s-o numi procesul acela prin care dispari!- sau ... continuă tu fraza, eu nici măcar nu mă mai complic!:)
ACUM – când ştiu sigur că deja dormi, deci nu ai cum s-o faci, sau NICIODATĂ, în care eu nu cred!
Deci? Care e concluzia?:)
De parcă ar şi conta!:))
30 nov 2010