Mă uit în gol, gândind la mine. De mână cu
nimeni, în braţe cu singurătatea. Miros ţigara cu atâta nesaţ, că devine nimic
între degetele care au prins din zbor fumul necuvintelor.
Ale tale. Degetele spun mai multe decât
vorbele. Au învăţat să vorbească înaintea noastră, de frică să nu fie
diagnosticate cu întârziere. De limbaj.
E greu. Terapia costă. Şi bani şi muncă. Şi
nici nu ajută. Decât la prezent. Un pic, să nu zici că nu faci nimic pentru ea.
Privesc cum se stinge. Uşor, fără grabă. De
parcă ar spune apăsat „Nu pleca!”. Vrea să mai rămân,să povestim despre vieţile
noastre, despre literele lipsă din poezia scrisă la timp de cuvânt, pe vreme de
frază.
Îi arde speranţa şi ajunge la filtru. Se
fumează singură, fără buze care s-o strângă, fără timp care s-o grabească. E
doar cu mine. Şi ştie că eu nu grăbesc. Las împlinirile să vină atunci când
simt. Atunci când pot. Sau când primesc ordine. E alegerea lor.
Când nu mai iese fum încetez să mai privesc.
Privesc spre uşă şi ea îmi spune povestea. Începe cu A FOST ODATĂ.
Şi de aici totul porneşte spre sine. Număr.
Când ajung la 13 mă întreb ce s-a întâmplat. De ce nu te-ai oprit la ceea ce
sperie?
Şi zâmbesc. Sunt atât de naivă, că am putut să
cred că există ceva care să te sperie când e vorba de a trăi. Treci peste
bariere şi arunci peste reguli funia. Le spânzuri cu ură şi te întorci să
continui să tragi ultimele fumuri.
Încă 2. Şi te opreşti.
Privesc scrumul şi apoi mă uit la tine. Eşti
la fel.
Am ajuns
la 15.
3 august 2012
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
dreptul la replica