A(i) fost odată, sau dintotdeauna... TU!

Fără timp. Între Noi.
Timpul există doar PENTRU Noi. Pentru a-l face să regrete că trece, că ne lasă pe noi să-l implorăm să ne mai lase câteva secunde, să nu-i mai bată pendulele atât de sfredelitor.
Există pentru noi, căci nu ne este frică să-l oprim la prima trecere de pietoni şi să-i schimbăm imediat - semaforului- culorile. Aşa cum vrem noi. Aşa cum simţim noi.
Pentru că nu poate câştiga niciodată lupta cu Noi. Căci am învăţat să îl aruncăm peste străzi, peste umeri, peste vieţi, peste suflete. Ale noastre.
Timpul acesta, care mereu e prea scurt, mereu e prea dur, mereu e prea rece.
Timpul acesta pe care Noi am reuşit să-l punem la pământ, să-l privim în faţă şi să-i strigăm fără teamă: „Vei trece strada doar atunci când vom vrea noi!”
Fără timp te chem şi eu pe Tine!
N-am nevoie de El pentru a şti că exişti. Necondiţionat. Nelimitat. Atemporal.
N-am nevoie de nimic pentru a te găsi pe tine între rândurile gândurilor mele, între filele tăcerilor mele, între coperţile împlinirilor mele.
Eu ştiu că eşti acolo. Aici sau oriunde altundeva. Pentru că nu te-ai născut. Nu ai crescut şi nu ai devenit adolescent, apoi tânăr, apoi bătrân.
Tu eşti pur şi simplu. Dintotdeauna!
Nu ai nevoie de trecut, de viitor sau de speranţe. Nu ai nevoie de ceasuri şi de timp.
Şi nu vei pleca niciodată, pentru că eternităţile nu se sfârşesc niciodată. Iar Tu eşti cel mai oximoronic adverb de timp: odată, cu sens de Dintotdeauna!
18 septembrie 2010