...

O sărută scurt pe frunte. Ea pleacă, fără a se uita în urmă. Normal, orgoliul feminin! S-ar putea altfel?
Urcă rapid treptele, deschide uşa casei care Lui nu era străină, se aruncă în pat şi scoate telefonul care tocmai o anunţase că primise un mesaj. Era El.
„Te iubesc!”
Scurt şi fără continuări, insinuări sau puncte de suspensie!
Trasferă mesajul şi dă un sent scurt . Rapid, din teama de a nu se răzgândi.
Primul „ Te iubesc!” pe care are curajul să îl recunoască, primul „ Te iubesc!” pe care îl vede de la Ea , chiar dacă ar fi dat orice să îl audă !
Tacere . Timp între Ei . Distanţă . iubire . Orgoliu . Durere . Nimic . Dar Tot !
Clipele trec . Trec gândurile peste valurile iubirii , trec mândriile pe deasupra realităţii ; o privesc de sus , dar nu coboară să îi recunoască nevoia .
Telefonul sună . Cu aceeaşi sonerie bine cunoscută .
„ ... e în comă! La Floreasca !”
Se zguduie pereţii minţii , se dărâmă iluziile , se sparg clipele între ele , se lovesc respiraţiile de opririle inimii , se învineţesc chipurile adevărurilor . Mor ideile . Aşteptările . Regăsirile . Mulţumirile . Abţinerile . Nespusul . Ascunsul . Toate .
Intră într-un infinit de necuprinsuri . Într-o încăpere în care se văd doar geamurile , podelele si tavanul. EA nu mai vede nici măcar atât. Ce rost ar mai avea? Sau cine să îi arate altceva decât chipul lui? Sau ce mai contează altceva decât El?
Îl priveşte şi plânge. Cu acele lacrimi pe care în faţa lui niciodată nu le-a lăsat să pice. Din orgolii nemăsurate, din mândrii care nu lăsau timpul să spună că într-ozi se va opri în loc pentru ei. Pentru El se va transforma în Veşnicie şi pentru Ea în secundă.
Între ei e tăcere . Aşa vorbesc oamenii care se iubesc . Prin necuvinte . De teama de a nu răni . Sau de a nu spune ceva prea devreme . Sau prea greşit .
Suspină . Ea ştie prea bine că îi simte fiecare suspin , fiecare lacrimă , fiecare durere . Dar nu poate să îi şteargă ochii , să îi oprească suspinele , să îi panseze sufletul .
El nu mai poate nici măcar să îşi panseze rănile sale , să îşi ridice capul pentru a-i arăta că încă trăieşte , că o aude , că o simte .
Se zbate între lume şi cer, între putere şi neputere şi îi cere să nu-l părăsească. Fără cuvinte.
Nici nu ar fi nevoie.
Se scurg zilele. Alunecă nopţile. Timpul devine prea neiertător. Rămâne tot mai puţin lângă ei, se preface că citeşte şi că nu aude ce îi spune Ea cu teama, cu curaj, cu regret, cu speranţă, cu bucurie, cu durere . „ te iubesc ! chiar dacă nu ai auzit-o niciodată, e glasul meu şi e real. Ştiu că sună a necunoscut, e normal! Nu am iubit niciodată până la tine; nu am tăcut niciodată până la tine, nu am minţit niciodată până la tine că nu mai vreau, că numai pot, că numai are rost! Dar te iubesc. Şi nu aşa cum te iubeşte oricine. Nu aşa cum ai vrea tu să fii iubit. Ci aşa cum nu ai vrea : cu regret, cu lacrimi, cu dureri, cu nestrigăte, cu tăceri, cu nerostiri. Am multe să-ţi povestesc. Dar prefer să-ţi citesc. Din cărţile noastre, din sufletele noastre, din gândurile noastre, din tot ce ne aparţine, din tot ce vom trăi după ce vei părăsi pereţii aştia plini de mucegai. Pentru că tu vei pleca de aici, iubitul meu, vei deschide ochii şi-mi vei striga numele aşa cum mi-l strigai mereu când eram o mică răsfăţată care nu vroia să îţi răspundă chemărilor, care vroia să te vadă cum îţi întorci privirea în urma mea şi cum vei suna imediat ce vei ajunge acasă pentru a-mi spune că nu ai vrut să mă superi.”
Timpul nu iarta. Pe nimeni. Timpul nu îşi negociaza preţul. Nu se vinde. Nu se întoarce. Timpul doar ... se pierde.
Noi îl pierdem. Fără să ne gândim că ...
Gândurile se amestecă între ele, rosturile se aruncă peste gardul nerostului : moarte cerebrală!
Nu mai plânge. Deja nu mai vede sensul lacrimilor, sensul vorbelor, sensul Ei. Regretele îi pocnesc vulcanic obrajii sufletului si o dor picioarele puterii.
Îi strânge mâna, îl iubeşte, îl cheamă, îl imortalizează în lacrimile care îşi pierd sensul.
Ultimul lui spasm îi aruncă inima în prăpastia tăcerilor de plumb.
O dată cu el mor toate. Chiar toate.
Şi visele, şi dorinţele, şi speranţele, şi florile.
Pe mormântul lui stau în fiecare zi altele. În semn de iubire, de respect, de recunoştinţă. La ce bun?
„ Monica, singura diferenţă între mine şi tine este că Tu încă o mai poţi face! Eu NU!”
Da, eu mai pot spune încă . Eu mai pot simţi . Încă . Nu ştiu pentru cât timp , cert este că încă se poate .
- Da , Monica , dacă simţi că mai este ceva de spus , dacă simţi că mai are ceva să afle , fă-o ! Lasă de o parte orgoliile , ele nu sunt bune la nimic . Ele doar ne fac rău !
- Da , ştiu ! – spun mecanic , aceleaşi cuvinte pe care le aud toţi de fiecare dată când trebuie să îmi strâng la piept mândriile ‚ şi nu spun ce simt , fără să mă gândesc la penibil !
„ Dar ... ” – şi atunci mă opresc ca de fiecare dată ; probabil să mai caut motive pentru a nu-mi recunoaşte umanul din mine !
Sună telefonul . Răspund la fel de mecanic, acelaşi „ Alo ! ” banal .
„ Aş vrea să ne vedem , am ceva să îţi spun ! ”
Sunt fericită . Mă gândesc că a venit clipa aceea de care am fost mereu sigură : să fim împreună împotriva Timpului , a Vieţii sau a oricui !
Şi ne vedem . Eu îmbrăcată în speranţă , El în Împlinire .
„ Ştii că întotdeauna m-ai vrut lângă o femeie care să mă merite , care să mă iubeasca atât de mult cât m-ai iubit tu ! Care să mă înţeleagă aşa cum doar Tu ai putut ! Acea dorinţă a ta a devenit Realitate ; sper pentru totdeauna . Mă căsătoresc ! Am vrut să-ţi dau personal invitaţia ! ”
... sufletul mi se sparge în bucăţi de geam transparent . Inima mi se opreşte pentru câteva secunde în loc şi simt cum plutesc în propriile – mi lacrimi ... Obrajii mi se inundă fără a mai ţine cont că în faţa mea stă El , şi că El nu trebuie să le vadă ! Mereu m-am ascuns , de ce Acum nu se poate ?
Mă priveşte nedumerit . Îmi strânge mâinile şi zâmbeşte sincer : „ Monica , nu am vrut niciodată să te văd plângând , dar acum mă bucur că sunt lacrimi de fericire ! Mulţumesc că te bucuri alături de mine ! ”
Nu-l mai văd bine ; mă uit în jur. Totul se roteşte. E ca într-un joc al ielelor ; mă rotesc , mă împiedic , totul e ceaţă ... şi totul e scrum .
- La dracu cu toată fericirea mea , nu plâng de bucurie !
Se uită speriat :
- Cum adică ?
- Pur şi simplu ! Te iubesc ! Şi te iubesc de când eram copil , de când scriam poezii cu creionul sufletului , de când mă priveai fără ochi , de când mă iubeai cu cerneală albastră !
- Monica ...
- La dracu cu numele ăsta plin de singurătate , la dracu cu orgoliile mele prosteşti şi la dracu cu ...
Şi mă opresc ; la ce bun tot ce fac ? La ce bun regretul ? La ce bun lacrimile ? Îmi şterg brusc lacrimile , zâmbesc fals şi îi spun demn „ Da , te iubesc cu inimă de copil , cu suflet de inocenţă , cu dorinţe de femeie ! Asta sunt Eu , îmi pare rău că trebuie să afli asta abia acum ! Voi fi lângă tine când vei spune DA , voi îmbrăţişa-o şi îi voi da toată iubirea asta ce trăieşte în mine şi te va iubi de un Infinit de ori mai mult ! ”
- De ce nu mi-ai spus până acum ?
- Eşti sigur că vrei să ştii ?
- Da !
- Pentru că nu am vrut să fiu ÎNCĂ UNA pentru tine !
- Cum să fii încă una ? Ai înnebunit ?
- Pur şi simplu !
- Dar de ce nu te-ai gândit niciodată că ai fi putut fi ULTIMA ? Că poate m-aş fi oprit la tine şi ai fi avut fericirea aceea pe care ai spus mereu că doar cu mine ai fi trait-o ? De ce mereu trebuie să te gândeşti că „ Nu ” le rezolvă pe toate ?
- Pentru că asta sunt Eu ! Vreau să încheiem acum discuţia asta , să fii fericit şi să îmi promiţi că nu o vei răni niciodată !
- Tot ce îţi pot promite este că voi rămâne Eu ! Atât !
- Ok . Ne vedem atunci . Pa-pa !
- Pa – pa !
Plec ... fără să mă uit în urmă, ca de fiecare dată când las în spate ceva ! Fără regrete ! Nu ştiu dacă El face acelaşi lucru , aş vrea să ştiu , dar îmi dau imediat seama că tocmai mi-a spus că se căsătoreşte ! Nu că vrea să ne despărţim !
Mă plimb aiurea pe străzi , retrăiesc clipe din trecut , plâng cu lacrimile acelea pe care le-am oprit de atâtea ori şi-mi amintesc cuvintele unui prieten : „ Ştii Monica ? Dacă ceva nu s-a consumat definitiv , va continua odată şi odată ! Până se va împlini ! ”
Hm ... cam a avut dreptate omul ăsta ! Am ţinut atâta să nu plâng ... şi uite-mă acum ! Pentru că orgoliile nu m-au lăsat , acum mă strigă durerile , să îşi ia revanşa probabil ; sau mai bine zis , să continuie ce au început !
Intru într-un parc ; mă aşez pe o bancă şi privesc oamenii care trec . Ce ciudat mă simt ! De parcă sunt o ciudăţenie printre nişte fiinţe perfect normale ; sau o fi invers ? Naiba să – i ia pe toţi ! Hm ... ce naivă sunt ! Ce vină au oamenii aştia că eu sunt nefericită ?
Cineva mă atinge pe mâna stângă . Mă întorc. Văd o fată frumoasă , cu ochi de migdale şi privire de înger . Îmi zâmbeşte şi mă întreabă dacă mă poate ajuta cu ceva .
- Nu , cu ce să mă ajuţi şi de ce ?
- Ai ochii plini de lacrimi , draga mea ! Viaţa e prea scurtă ca să o laşi să treacă aşa pe lângă tine !
Hm ... iară întâlnesc oameni cu teoriile alea veşnice , că viaţa e aşa , că trebuie să faci aşa ... Dar îi răspund politicos :
- Nu , mulţumesc , nu mă poate ajuta nimeni . Doar eu. Şi îi zâmbesc . Sau poate ... Da ! Ai putea să îmi povesteşti ceva frumos ce ai trăit sau trăieşti tu ! Aşa uit de durerea mea !
Zâmbeşte .
- Mă căsătoresc – îmi spune plină de fericire .
„Wow - mă gândesc – a dracului coincidenţă ! ”
- Cum e el ? mă trezesc întrebând .
Începe să-mi înşire toate calităţile pe care le-am dorit mereu la un bărbat ! Şi seamană al naiba de bine cu ale Lui .
„ Ei , uite o fată deşteaptă , a ştiut ce vrea şi a luptat să aibă . Ceea ce eu niciodată nu am făcut ! ” – îmi spun .
- Felicitări pentru ce ai !
- Mulţumesc , îţi doresc şi ţie un suflet ca el ! Meriţi !
- Cum îl cheama ?
Mi se descheie nasturii realităţii , simt cum mă pierd în mine, cum mă transform într-un spiriduş şi încerc să mă regăsesc într-un mod cât mai natural cu putinţă . Dar nu îmi iese . Acelaşi nume !
- Când te căsătoreşti ?
Dumnezeule , nici nu l-am întrebat când este data , dar simt ceva atât de ciudat in inimă , încât mă trezesc spunându-i :
- Scuză-mă 5 minute , te rog , trebuie să merg la tarabă să-mi cumpăr ceva .
- Nici o problemă , te aştept , îmi răspunde zâmbind .
Scot invitaţia şi simt gustul ăla sărat al lacrimilor cum mă inundă . Aceeaşi dată ! Mă întorc la ea şi îi zâmbesc cu lacrimile pe faţă .
- Nu pot decât să mă bucur pentru tine , eşti o fată minuată şi meriţi tot ce e mai bun ! Acum trebuie să plec !
Scoate din buzunar un plic . Alb.
- Uite , îmi spune ! Nu te cunosc, dar m-ai impresionat atât de tare ! Sunt curioasă să-ţi cunosc povestea ! Sunt sigură că este una foarte frumoasă ; aşa , ca tine !
Deschid plicul . Ameţesc . Deja nu mai simt durere , nu mai simt viaţă , nu mai simt nefericire , fericire sau teamă . Ci doar Nimic . E ea ! Da , chiar Ea !
Mă trezesc . O caut în cameră , dar îmi dau seama că a fost un vis . Totul .
Respir adânc. Ca să mă conving că nu e vis ce trăiesc acum , ci ceea ce am trăit cu 3 secunde înainte .
Da , chiar este ! Mă uit la telefon , nici un apel de la El , nici un mesaj . Deci da , chiar am visat ! Cât mă bucur !
Dar de ce ? Dacă nu îl mai iubesc , dacă tot ce simt acum pentru El este natural ? Eu nu mai am nimic să-i spun . Chiar Nu . Atunci de ce am avut acest vis cu El , şi nu cu un altul ?
Nici un răspuns. Nici nu mai caut . Nu are rost .
Mă spăl pe faţă şi intru puţin pe net . Deschid mailul şi citesc un titlu cu majuscule „ EXISTĂ IUBIRI CE NU MOR NICIODATĂ ! NICI NU CRESC , NICI NU SCAD , PUR ŞI SIMPLU TRĂIESC CONCOMITENT CU ALTELE ” . Wow , asta ce o mai fi ?
Nu ştiu ... ştiu doar că ... am iubit cândva cu toată fiinţa mea şi am tăcut când a trebuit să vorbesc . Şi apoi am vorbit când trebuia să tac .
Nu cred că-l mai iubesc . Cred !
Dar asta poate pentru că nu deschid uşa aceea în spatele căreia am lăsat toată iubirea aceea . Am închis-o pentru că mă durea să o tot văd stând în prag şi aşteptând ceva ce nu va veni nicicând .
„ Monica , singura diferenţă între mine şi tine este că Tu încă o mai poţi face ! Eu NU ! ”
Hm ... are dreptate , asta e singura diferenţă !
Într-o zi , când voi avea timp am să caut cheia şi voi deschide ! Poate îmi voi găsi iubirea încă în viaţă , într-un colţ de cameră , aşteptând să îi dau un pahar cu apă . Sau un sandwish .
- Sau o ultimă floare pe mormânt , îmi spune Magda .
Dumnezeule ! De ce trebuie să fie atât de realistă ?
Mă uit în ochii ei şi văd lacrimi :
- Ştii , Monica ? Ale tale pot fi de bucurie !
Se întoarce şi pleacă . Rămân singură . Şi rece .
Asta este , dar eu nu-mi pot călca orgoliul în picioare !
Ce tâmpenie !

28 martie 2010