Sună-mă, n-am să-ţi răspund!

Am uitat să trăim între Noi.
O facem doar între taste. Ale telefonului, ale laptopului.
Am uitat să ne privim în ochi. O facem în monitoare şi LCD-uri.
Am uitat să vorbim între 4 ochi. O facem între kilometri.
Am uitat să ne sărutăm. Unul pe altul. O facem unul După altul.
Am uitat să ne îmbrăţişăm. E mai simplu să apăsăm butoane.
Am uitat că suntem oameni. E mai simplu să fii robot. Sau să faci pe robotul.
Sunăm. E mai simplu decât să facem un drum până la ei.
Sunăm. E mai simplu decât să spui în faţă „S-a terminat!”
Sau dăm un mesaj. E şi mai simplu!
Sunăm. E mai sigur decât să ajungi la uşă şi să nu fie acasă.
E mai simplu decât să dăruieşti o floare.
O poate face curierul în locul tău. Trebuie doar să suni!
Decât să stai pe o bancă într-un parc, decât să mergi de mână cu el şi să simţi cum totul se preface în fericire. Poţi sta pe mess. Poţi tasta câteva cuvinte copiate de pe bloguri.
E mai simplu decât să fii spontan.
Sunăm. E mai rapid decât să mergi, să lupţi, să alegi, să atingi, să cumperi, să găseşti!
Am uitat să urcăm în tren. Să scriem o scrisoare, să trimitem o vedere. Ia timp.
Le facem pe toate virtual. E de ajuns un click.
Am uitat să ne uităm În Noi. O facem La noi. E mai comod. Un click pe facebook şi gata!
De ce să spui „La mulţi ani!” faţă în faţă, când există taste pentru a apela? Costă timp altfel!
„Sună-mă să vorbim!”, e mai simplu decât „Vino să trăim!”
Da, aşa este, e mult mai greu să trăieşti! Vorbele zboară. Se fac uitate. Sau chiar se uită.
E greu să gândeşti în imagini, ştiu! O fac doar autiştii! Ce „funny”, nu?
Când trăieşti păstrezi amintirea atingerilor, a ochilor, a zâmbetelor. Da, e mai greu să uiţi apoi.
Când vorbeşti e mai simplu. Te faci că n-ai spus. Haha! Nu-i aşa?
Ok, sună-mă, dar eu n-am să-ţi răspund! Decât la uşă, decât la privire, decât la zâmbet, decât la îmbrăţişare, decât la Tine! Nu la telefon, nu la taste, nu la monitoare, nu la web-cam-uri!

12 octombrie 2010