Stau pe pat, de
sâmbătă singură ce mi-e azi.
Pe cuvânt că sunt
zile în care aş plânge de dor şi n-am de-al cui. Şi mai pe cuvânt că-mi vine să
rup din mine bucăţi să dau unui el care să vină să-mi stoarcă lacrimi, numai să
nu am ochii goi, ca sufletul şi ca această casă în care vin şi plec. Fără rost.
Stau pe pat aşa,
de bună ce e dragostea şi de rea ce e singurătatea.
Şi de dragoste
ce-aş face pe singurătatea asta ce sfâşie norii, da] nu-i face să plouă. O ploaie
de toamnă ce-aş vrea să picure fiori şi ochi închişi de dorinţe împlinite de
buze ce n-au simţul conştiinţei ori al moralităţii.
Pe cuvânt de
femeie nebună ce n-am avut de multe ori în viaţă curajul să fiu, de nu-mi vine
să sparg barierele astea lumeşti ce spun că TREBUIE să faci totul cu limite.
Pe cuvânt de
femeie şi mai nebună ce-aş deveni cu el în braţe, că îmi vine să-mi cumpăr
pistol şi să vă ucid pe toţi care spuneţi că moralitatea înseamnă să NU... să
Nu... să Nu...
Stau pe pat şi mă
întreb unde e trasată linia aia neagră a permisului şi aia albă a nepermisului.
De a face –ca femeie- ceea ce simţi, fără teama că te judecă. Ştiu eu care
nebun care n-are curaj să trăiască.
Sătulă de pereţi
între care trăiesc, închid ochii şi văd braţe ÎN care trăiesc. Clipe. Trebuie să-i
închid, căci deschişi, îmi arată unde sunt de fapt. Şi e al naiba de urât locul
ăsta fără el. Şi el ăsta n-are un nume. Poate de nebună ce sunt sau de bună ce
sunt la a găsi cusururi.
Şi braţele acelea
nu vorbesc. Da, aţi ghicit, sunt de bărbat! Doar strâng. Ca lanţuri, trupul
meu. Atât de tare, că ajung la suflet. Şi-n clipa aia îmi doresc să fiu
alpinist. Să reuşesc să mă caţăr în vârf de El şi să mă uit înapoi cu fiecare
pas făcut, să fiu mândră de curajul ce-l am.
Stau pe pat în
sâmbătă rece. M-am plimbat de nebună vreo oră, uitându-mă la oameni. Perechi-neperechi,
toţi cu gândurile şi averile lor. Mă-ntrebam dacă toţi se uită la mine cu milă
sau cu admiraţie. Lehamite simt când la semafor se holbează la fundul meu sau îmi
privesc cu jind alte părţi nedescoperite, bărbaţii. Dar nu c-o demnitate de bărbat sigur pe sine,
ci cu zâmbetul ăla de cocalar nespălat, dar cu lanţ de aur până la buric. Şi-n
clipe de astea mi-e nu ştiu cum de cuvântul bărbat şi-n clipe de-astea
mulţumesc că sunt atât de „cusurugie”.
Îmi zboară
gândurile ca aripile supersonice. Mi-e un dor de dor de dor n-aveţi voi!
mi-e un dor de-un
vid în mintea mea, de-a nu mai gândi, ci doar de-a simţi. De femeie nebună
ce-aş fi în braţe de care să nu-mi fie teamă că nu vor mai veni. De femeie
nebună ce-aş fi de dorul clipelor sărate cu buze ce ating tot. Chiar şi frica
mea de el. O fac să se topească şi ea şi o tranformă-n sărut.
Şi-uite-aşa, hoinărind în vis în sâmbătă
moartă de neiubită ce sunt (sau prea iubită de cine nu trebuie!), mă prăvălesc
în dorinţă şi cer să simt. Dor. De un el care să-şi suflece mânecile sufletului
şi cu mâini puternice să mă ridice la cer. De dor ce i-a fost. Nu de mine, ci
de femeia-femeie din mine.
Şi-uite-aşa, în
sâmbăta asta din care au mai rămas 2 ore, să adorm în braţe ce n-au gânduri. Doar
trăiri.
Şi, cu întrebarea
pe suflet, închei fără nimic:
„Când îmi va mai
fi dor?”
13 septembrie
2013
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
dreptul la replica