Să nu..., Monica!

Cred că m-am născut sub semnul „NU”- urilor. Aşa, de plictiseală ce avea lumea când a strigat la mama crunt să mă aducă mai repede.

n-am avut voie de mică să fac mai nimic: să nu mergi pe bicicletă, să nu urci în copaci, să nu înoţi, să nu vorbeşti urât, să nu plângi, să nu iubeşti, să nu furi, să nu minţi, să nu fii altceva decât model. De fetiţă cuminte, nu de frumuseţe!

Şi-am tot respectat aceste reguli până m-am trezit într-o zi iubind de nebună ce credeam lumea ce mi-a interzis.

Iubeam aşa, pe nepusă masă, pe nepuse scaune şi pe nepuse condiţii.

Şi-am iubit o dată.

Şi-apoi, rămasă singură, dar alegând singurătatea de una singură decât aia in 2, de care îmi vorbea mama odată, şi din vorbele căreia nu înţelegeam prea multe, mi-am amintit de acel: SĂ NU IUBEŞTI.

Şi-a doua oară mi-am făcut-o cu mâna mea. Cu bună ştiinţă am ales să încalc regulile. Şi-am ajuns să mă târăsc aşa, fără picioare şi fără de mâini. Cu capul sus şi lacrimile pe obraji, să arăt eu lumii că regulile nu sunt pentru mine, căci destul m-am conformat.

Habar n-am cum va fi a treia oară, dar reuşesc să ţin destul de strânse hamurile iubirii şi mă încăpăţânez să trăiesc singurătatea mai dureros decât niciodată.

Aseară, printre picături de vorbe ce plouau frumos, mi s-a spus sincer:

„Rupe-te de el!”

Şi m-am rupt.

E greu să desfaci noduri de suflet. Oricât de departe te-ai ţine, când regulile impun supunere, tot îţi vine să le rupi şi s-o rupi la fugă, în ploaia asta nebună, în braţele lui.

Şi ştii că nu te-ar opri şi ştii că nu te-ar lăsa singură. Ştii că ar dansa cu tine, cu paşii stropilor în ritm, că te-ar privi în ochi şi nu ţi-ar înţelege lacrimile, dar ţi le-ar şterge.

Cu ploaia nebună ce-ar cădea peste voi, printre clipe, peste timp şi printre suspinele tale.

Căci ştii ce-ar urma. O altă ploaie –de lacrimi- după despărţirea de el. Căci ar fi.

Ar trebui să se supună el regulilor.

Ţi-ar fi uşor să-l faci să te iubească, să nu te mai lase să pleci. Şi la fel de uşor ţi-ar fi să-l smulgi din braţele regulilor.

Dar s-ar întoarce, Monica, pentru că nu are cum să aibă atâta putere încât să se lupte cu toţi pentru dragoste.

Şi da, retrăiesc din nou „Să nu..” –urile copilăriei mele.

Şi poate e mai bine aşa...

Îl păstrez pentru puterea pe care o are de-a mă face să scriu. La fel de frumos cum îi e sufletul!

Şi ochii.

Şi îmbrăţişarea.

Şi ...

Eu lângă el.

1 octombrie 2013