Pietricica din pantof

„El e pietricica din pantoful tău. Opreşte-te, scoate pietricica şi mergi mai departe!” (Bi.)

Ajungi într-o zi să îţi tremure mâinile a emoţie de el. Să vrei să-i sari în braţe, în viaţă, în suflet, pe inimă. Ţi-e teamă să-i spui, căci ţi-e teamă de NU. Sau de un DA nesincer. Şi gol de orice trăire a lui.

Şi din frică taci. Şi te întrebi ce-ar vrea, cum ar fi dacă... te transformi dintr-o dată într-o puştoaică de liceu, la prima întâlnire, deşi ochii îţi sunt de femeie, pasul de leoaică şi puterea de fier.

Şi toate astea de lacrimi ce-ai vărsat până să ajungi să cunoşti câte ştii...

Şi ajungi aşa, cu tot cu siguranţa ta de femeie de 27 de ani, ce mai are încă atâţia de învăţat despre viaţă şi toate ale ei, să îţi tremure palmele a dor de el şi de împreunare a lor, două, dar nu ale tale, ci a lui cu a ta,. Într-o rugă de dor fără limite şi de iubire tomnatică.

Şi-ţi lipseşte curajul de-a spune ce simţi. De-ai spune lui, cu calm şi vrajă de femeie ce-ai vrea să-i fii, că îţi lipseşte.

Şi cunoşti deodată un suflet ce-ţi spune scurt: „Spune-i ce simţi!”

Şi tu te chinui să rupi tremuratul din rădăcină şi să sădeşti în locul său tăria de a-i spune ce-ţi strigă inima.

Şi-o faci. Pe jumătate. Căci răspunsul lui te răsuceşte. Îţi dai seama că ai în faţa ta un fel de rac. Ştii tu de ce, mersul lui înapoi...

Te întrebi dacă nu cumva asta i-o fi şi zodia şi toate emoţiile îţi trec. Îţi dai seama că a fost o picătură de ploaie într-un pahar de secetă şi că ai băut-o atât de repede, şi ţi-e atât de sete încă, însă el nu mai are ce să-ţi ofere. Căci nu-i decât atât: o picătură.

„ E un om prea simplu pentru tine! I-ai văzut micimea şi ignoranţa, nu e lucru puţin! ”

Şi te gândeşti: n-o fi, dar cum să fie atât de mic, când eu l-am văzut atât de uriaş? Şi tu, femeie cu gând de copilă şi suflet vindecat de iubire ce n-a fost pentru totdeauna, te întorci în trecut, la braţele şi ochii lui, şi te doare că a fost numai o aparenţă. Sau o realitate pe care tu n-ai acceptat-o, de frica de a nu descoperi că ai dreptate!

- „Stofa îi e bună, dar croiala nu i-a fost făcută cum trebuie!”

- „Şi atunci de ce să porţi ceva ce nu îţi vine ţie bine?”

Te ştergi la ochi de oboseală ce crezi că-ţi e şi nu vezi bine, aşa cum îl rogi să repete ce-a spus, de surdă ce crezi c-ai devenit şi nu ai înţeles corect replicile lui, şi mai citeşti o dată. Şi-nc-o dată, până ce îţi dai seama că are dreptate. De ce să porţi?

„Unei femei ajunse la un nivel superior îi e greu să găsească bărbatul potrivit!”

 Iar îţi ştergi ochii, dar de data asta de lacrimi ce îţi înceţoşează privirea, căci îţi doreşti să nu ai nici un nivel, să nu mai gândeşti. Ci doar să simţi. Să dai naiba barierele şi maturitatea şi să te transformi într-o puştoaică ce nu are habar că puştiul de lângă ea are voar vorbe în tolba de săgeţi, şi unele copiate de pe la alţii ca el, ajunşi maturi acum. Le-au vândut altora, la jumătate de preţ. Să aibă şi ei cu ce aduce în patul lor naivele.

Şi te pocneşti peste fundul ala sexy, dar nu al trupului, ci al sufletului, îţi dai seama că încă mai eşti atrăgătoare, dar că nu poţi admite, vorba ei, „pietricele în pantofi”.

Şi te apleci peste balustrada anilor tăi, te uiţi la el, cum stă pe trapta a 2a a scărilor de urcă până la tine şi îi întâlneşti ochii.

Îi priveşti o secundă şi cobori până la el. Îl iei de mână, se uită sigur pe el la tine, convins că te-a vrăjit la colţ de vorbe, şi tu te ridici, îi laşi mâna să mângâie alte câte are de mângiat... şi pleci fără să te uiţi în urmă.

La ultima treaptă, când îţi vine să fugi înapoi la el, îţi răsună în inimă vorbele ei:

„Cine îţi va topi inima va merita pe deplin timpul şi sufletul tău !”

Şi-acum simţi şi cât de bine se merge fără pietricica din pantof.

Mulţumesc!

15 septembrie 2013