Copii din flori, tătici prin ploi, mame cât 2

http://www.youtube.com/watch?v=-vctmYQFtY0

Cam aşa scriam acum ceva vreme:

„Trăieşti în inima mea

Aşa sunt femeile. Dau inimile pe vorbe.

Le priveşti şi ele cred că le adori.

Le iubeşti în felul tău, cu sexul lacom

Şi ele cred că le iubeşti de-adevăratelea.

Femeile sunt puse pe vândut. Se vând

Să aparţină şi ele cuiva.

Degeaba le spui că nu le vrei

Ele se iau din raft se pun pe tejghea

Şi tu cum să nu le iei dacă se dau la promoţie?

Bei şi tu un pahar, două, trei şi te pricopseşti şi cu o femeie

Îţi zâmbeşte, îţi face mâncare, un sex bun

Şi-o droaie de copii

Aşa sunt femeile.

Şi tu trăieşti în inima mea.”

Câteva din noi facem copii să ne ţinem bărbaţii lângă noi. Altele să nu fim singure când ei pleacă la altele. Altele să aibă cine să ne simtă lipsa şi altele să trăim sentimentul de mamă.

Dar cel mai dur jucam cele ce facem copii din flori, aşa, pe nepusă masă şi pe nespus oricui. Ne trezim cu 2 liniuţe si dintr-o dată cifra 2 îşi face cuib în noi. Şi-uite-aşa, cu fericirea în pumni alergăm la bărbaţii iubiţi, ori cu inima frântă şi tremurând de frică, le spunem vestea... şi ei uită cine suntem, ori spun scurt şi la obiect: „Ok, îmi asum răspunderea, dar nu te iau de nevastă/ ok, câţi bani vrei să taci? Cât costă avortul? De ce nu te-ai protejat? Şi-acum ce vei face?”

Şi lista poate continua...

Şi ne trezim apoi cu constrângeri: „Vrei bani? Vino tu la birou!” şi urcăm scările alea ce par interminabile, doar-doar să-i fie copilului bine, să avem bani de scutece, de jucării şi de mâncare. Şi noi plătim cu înjosirea cele câteva clipe ale copilului cu tatăl mereu absent...

„Ai nevoie de ceva? Aşteaptă până mâine, nu pot ajunge acum” - timp în care ei îşi mai iubesc de cîteva ori amantele, ori pe celelalte cu care ne înşală.

„N-am cum să te ajut, soţia mea e bolnavă, trebuie să stau cu ea, dar îţi trimit bani!” –şi cu asta am decăzut mai mult decât oricine.

Facem copii din flori, din inconştienţă sau din întâmplare şi ne pricopsim cu cea mai mare lipsă de respect faţă de noi însene, admiţând în viaţa noastră pseudobărbaţi ori jumătăţi ori sferturi din ei... chipurile, de dragul copiilor noştri!

Am cunoscut cândva o fătucă, să-i zic aşa, de vreo 25 de ani, ce purta în pântece gemeni, cu un bărbat ce a rupt pământul când a aflat. Rămasă singură, condamnată de toţi, lipsită de libertatea ce-o aveam eu pe vremea aceea –şi pe care încă o am şi parcă aş da-o pentru un suflet de copil care să-mi spună MAMA- slăbise îngrozitor. N-a cedat. S-a descurcat şi acum e măritată, fericită şi împlinită, fără să admită de la tatăl prezent numai la concepere, niciodată, nimic.

Te impresionează până la lacrimi poveştile femeilor eroine, ce au curajul să depăşească toate şi să meargă mai departe, cu tot cu gura lumii şi indiferenţa celui ce a dat numai câţiva spermatozoizi şi-a uitat că din ei s-a format ceva ce are nevoie de pamperşi, de hrană, de tată...

Mă revolt când văd femei ce îşi ţin bărbaţii lângă ele prin copil. Bărbaţi care, deşi le jură dragoste eternă, le vorbesc amantelor despre dorinţa de-a-i face şi ei o fetiţă... tot din dragoste. Şi tot de acelaşi fel cu dragostea pentru nevastă, însă cică puţin diferită... cum o fi asta, n-am să-nţeleg...

Mă revolt când văd mame singure, ce atârnă de buzunarul vreunui monsieur care şi-a uitat prin vaginul dânsei vreo câţiva moştenitori şi-acum se scotoceşte prin buzunare de câţiva crăiţari să-i dea sărmanei, „pentru copil”, dar nu din proprie iniţiativă, ci pentru că ea l-a dat în judecată pentru pensie...

Mă revoltă plimbarea prin tribunale, pentru ca domnul să fie tras la răspundere. Unde te mai pui şi cu pretenţia dânsului de-a face testul de paternitate, căci nu are cum sa creadă în duduie...

Mi-a trecut prin suflet o duduie la vreo 27-28 de ani, pe patul de spital, înainte de un chiuretaj:

„Nu mă crede că sunt însărcinată, iar eu nu admit să îi cer vreodată ceva. Nu vreau nici să îl mai văd vreodată. M-a blestemat să mor doar-doar o scăpa de mine, să nu-i fac probleme.”

Mai ai cuvinte în situaţii aşa?

Am cunoscut odată o puştoiacă de 19 ani, pe care individul a lăsat-o singură în spital, să scape de plod. Şi-a plecat săraca, cu lacrimile în pumni, să dea răul afară....

Şi l-a dat, cu preţul sufletului ei. Căci n-avea ce să-i ofere. Decât un tată care i-ar fi bătut mama la fiecare nesupunere.

Noi, femeile, îmi spun tot mereu... suntem create să dăm vieţi şi să luăm vieţi! Şi-aşa cum unele decidem să le dăm din egoism, pentru a ne ţine bărbaţii lângă noi, altele decidem să le luăm, din egoismul de a nu fi arătate cu degetul pe stradă...

De la mama acelor gemeni am avea atâta de învăţat...