RESPECTUL DE DINE

ntr-un sens larg, înseamnă controlul asupra propriei noastre vieţi. Mai restrâns, se referă la încrederea în capacităţile tale, la aprecierea propriei persoane, la atitudinea pozitivă pe care o avem faţă de noi şi faţă de lume.
Totul are legătură cu NOI. Sau cu SINE, mai bine spus.
Ce denotă asta? Faptul că respectul de sine nu se naşte- nu depinde de respectul pe care ni-l poartă alţii.
Alţii nu ni-l pot forma, ei pot doar să ajute la construirea sau recăpătarea lui. De exemplu, în copilărie, prin feed-back-ul primit de la părinţi sau persoanele care au avut pentru noi rolul parental, ne-am construit o părere despre noi înşine. Aceasta diferă în funcţie de atitudinea avută de ceilalţi: dacă am avut parte de o atenţie negativă (ni se făcea observaţie atunci când greşeam ceva, însă atenţia pozitivă lipsea- nu eram recompensaţi pentru faptul că aveam comportamente dezirabile), atunci respectul de sine a scăzut, deoarece aceste atitudini ne-au făcut să înţelegem eronat că nu suntem importanţi, că nu suntem demni de a fi iubiţi.
Dacă, în schimb, atitudinea celorlaţi a fost una pozitivă, fiind lăudaţi pentru succese şi încurajaţă să repetăm până ajungem la reuşită, chiar dacă acest lucru presupune multe greşeli, atunci respectul de sine creşte, căci avem dovada faptului că însemnăm ceva pentru ceilalţi, că nevoile noastre contează.
Ce facem cu ceea ce am înţeles de la părinţii noştri, în legătură cu valoarea noastră? Atunci când aceasta este negativă.
Ne responsabilizăm: nu contează ce au făcut ei cu noi, ci ceea ce facem noi cu ceea ce au făcut ei. În felul acesta, dacă ne-au creat un respect de sine scăzut, noi îl putem modifica. Ştiu, asta presupune maturizare, dar este posibilă atâta timp cât există voinţă. Putem apela la persoanele pe care le iubim, care ne iubesc, pentru a reuşi să ne reconstruim încrederea în sine şi dreptul pe care îl avem la fericire.
Cum pot face ei asta? Încurajându-ne! La fiecare „Nu pot!” al nostru, un „Poţi! Meriţi!Te iubesc! Am încredere în tine!” va amplifica sentimentul de siguranţă şi de valorizare (contez pentru cineva, sunt important).
Am citit cândva, undeva, că în cuplu, ambii parteneri trebuie să aibă acelaşi nivel de respect de sine pentru ca relaţia să meargă. Altfel, aceasta va fi una de scurtă durată. Nu aş putea contrazice în totalitate, însă aş spune că reuşita constă în puterea voinţei celui slab. Dacă acesta chiar VREA (nu doreşte, este diferenţă: a vrea înseamnă să faci ceva să obţii, a dori înseamnă să stai pe loc şi să visezi cu ochii deschişi!), va reuşi, fără a-l răni pe celălalt. Atâta timp cât celălalt nu este un narcisic, poate ajuta la „recuperare”.
De asemenea, aş vrea să punctez respectul din partea celorlalţi: alţii ne vor respecta doar în măsura în care noi înşine o facem. Cineva spunea că respectul de sine este un dar pe care ni-l facem. Şi fiind dar, nu ne costă nimic.
Tot ce trebuie să facem este să fim conştienţi de faptul că nimeni, în afară de noi, nu poate lupta cu neîncrederea noastră.

Îmi permit să explic ceea ce dna Marinela Parvan spunea azi:
„Dar barbatilor..din generatia mea..in genere..li se pare ca ..o data ce te-a luat..i-ai facut si crescut copii..trebuie sa-l induri..toate viciile..fara a incerca..sa mai faca ,,,si el ceva..ca relatia sa mearga bine..!!!”
Tocmai aici intervine respectul de sine: nu este nimeni responsabil pentru faptul că noi simţim că nu valorăm suficient de mult, astfel încât să cerem mai mult de la celălalt. Dacă acel bărbat ne tratează ca pe ceva mult mai puţin valoros decât suntem noi de fapt, acest lucru se datorează faptului că nu pretindem respect, prin comportamentul pe care îl avem faţă de el.
De exemplu, dacă ne deranjează faptul că el nu face nimic în casă, noi suntem responsabile pentru faptul că îi permitem să îşi permită să nu ne ajute. Sună ciudat, însă exact aşa este.
Cu cât respectul faţă de sine este mai mare, cu atât reacţia noastră la lipsa sa de implicare va fi mai rapidă- mai „dârză”. Nu vom tăcea, ci vom spune ce ne deranjează. În cazul în care acesta rămâne la fel, atunci tot respectul de sine va fi cel care va decide dacă este bine să rupem relaţia sau să rămânem în ea, deşi... nu este ceea ce ne împlineşte. (şi atunci apare suprimarea: aşa este el!)
Oamenii caută portiţe de salvare pentru a se debarasa de responsabilităţi. E problema noastră dacă le permitem să intre pe ele sau îi ţinem la uşă!

3 octombrie 2012