pentru palmele mele

sâmbătă, 18 ianuarie 2014

ALEGORIE PE VERTICALA

-          Ne tăvălim sufletele în cearșafurile tale în dungi. Orgasmele urlă fără rimă, se aude numai măsura perfectă a 2 Sine care se uită unul la altul în oglindă.
Aici nu e vorba de sincronizare, motoarele anilor se numără pe degete, tu faci mediatații la matematică și eu îți plătesc cu un sex bun profesorul de geometrie.
Aici nu e vorba de dragoste. Filmele porno au apropiat mai tare emisferele decât marea iubire. Noi avem curajul să descărcăm toate falusurile lumii de gloanțele străinilor din noi, să le adormim apoi cuminți, ca pe bebelușii moralității sculptați în carnea unei virgine.
Sexul e bun pe vreme de castitate. Femeile se posedă unele pe altele fără dumnezei care să le ierte, bărbații se împerechează între ei cu îngeri care să le facă parastase imediat după naștere, și eu îți vorbesc despre emoție.
N-am nici o legătură cu legătura ta de pătrunjel din poalele lu` tanti Maria. Mi-am plătit singură moartea să se prefacă bolnavă, apoi moartă.
La parastas i-am făcut din orgasme colivă, am dat-o morților să mănânce și au trăit după secole și ei viața adevărată.
Iar eu, în biserică, am cântat în locul popii „Prea sfântă născătoare”. Până când ne-a iertat Dumnezeu pe amândoi și  ne- a îngropat pervesitatea. Și noi am scris pomelnicele.  O orgie cu muze.
-          N-am venit pe lume să întâlnesc inutilul. Sunt prea mică să am timp pentru mari temeri. Prea frumoasă pentru amânări urâte, prea cuminte pentru orgii nehotărâte.
Probabil că dacă m-aș privi în oglindă m-aș sparge singură în bucăți de altcineva-uri. De asta refuz să mă uit. N-am nevoie de altcineva să mă confund cu el. Nici să mă multiplic și nici să mă remarc. Oglinzile sunt pentru acte ratate, confundate de multe ori cu mistificarea.
Port în mine de fapt 3 ființe:  femeia tăcută, copilul zglobiu și bărbatul perfect. Cel mai desăvârșit trio din lume, pentru cele mai culte adevăruri. Toți mă confundă cu un recul către divinitate, mai mult sau mai puțin plină de Dumnezeu.
În mine nu încap îndoielile lumii, sunt prea strâmtă pentru mădularele expulzând indecizii. Nu pot să nasc natural obtuziile, prea mic mi-e sexul cu mine însămi și prea periculoase împingerile în afară ale pseudoîngerilor.
Nu vreau să nasc iluzii, să țin la sân minciuni ori să cresc copii de doamne ajută! Mila nu e pentru mine, sunt prea perfectă pentru lipsa absolutului și prea nemiloasă pentru iertarea stagnării.
Pentru mine nu s-au bătut încă demiurgi, războaiele nu s-au ținut pentru victorii și pacea există numai în stare lichidă. M-am multiplicat de atâtea ori, că psihologia nu mi-a găsit niciodată vindecarea. Nici n-am dat-o dispărută, ce-i drept.
N-am venit pe lume să mi se pună numele Monotonie, mă numesc așa cum m-a numit Dumnezeu la naștere: Singurătate. Nu pot să trăiesc cu depresia inutilității, să mă culc cu necazul și să mor cu amarul în mine. Și-apoi să las moștenire vorbele. Trăiesc cu mine de vreo 3 decenii, sunt vecină cu plictiseala lumii și adversara schizofreniei muierești.
N-am să-ți vorbesc niciodată despre eșarfa mea roșie.  Am atât de multă culoare în pierderea ei, încât marii poeți ai lumii o vor picta oricum la ieșirea din mine.
5 decembie 2013





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

dreptul la replica