ești poemul pe care
nu-l voi scrie niciodată
La sfârșitul creionului tău stă Dionis
Mă așteaptă să mă prefac în Ariadne
Eu n-am cerneală în peniță
Mă plimb pe marginea beției tale
Ninge în mine de la începutul poemului meu
Cu oranj și roșu.
Pe vremea operei de
artă ce-am fost
Femeile își descălțau cuvintele să nu li se audă pașii
Pe coridoarele sorții
și scriau poeme bărbaților ce plângeau albastru între
coperțile lor.
Acum, femeie fiind, mă descalț de moartea ta
Umblu desculță pe podeaua sângelui tău
Se-aude scârțâitul așteptării tale
Al meu nu e nimic.
Nici măcar poemul acesta nescris nu e al meu,
și va ninge până la sfârșitul poemului tău
pe care-l vei sfârși când creionul mă va striga:
Ariadne!
26 ianuarie 2014
superb!!!
RăspundețiȘtergere