Liceu - cimitir al tineretii mele

Ne nastem si noi oameni, venim pe lume ca fiinte umane, sa traim si noi cum se traieste …
Si traim … pana pe la la vreo 15 ani , cand intram in labirintul damnarii – cimitirul asta infernal care-n termini culturali se numeste LICEU -. Si atunci ne mai privim cate o data in oglinda si ne intrebam daca fetele astea de cadavre inghetate suntem NOI?!
Si continuam sa traim … un paradox inefabil care ne distruge pas cu pas. Azi venim cu capul plecat la ore, ascultam aceeasi muzica in fiecare ora; maine vom veni ca niste cadavre intrate in putrefactie , incercand sa ne motivam cat mai intrinsic cu putinta felul in care aratam: avem nevoie de cimitirul asta sa putem trai si de aici inainte …
Si pasim agale pe coridoarele intunecate ale cimitirului nostru sacru – si ajungem sa ne intrebam daca mortii acestia cu fete criminale suntem NOI?!
Cand intram pe poarta simtim o lacrima cum se scurge in suflet , ca un gand inghetat pe mormantul unui cadavru viu : ne e atat de teama de clasele barbare, de profesorii “inarmati” , incat traim impresia intrarii intr-un cimitir la portile caruia trebuie sa oferim “banul de la portile vazduhului”.
Si totusi pasim inauntru … si tacerea ucide sperantele noastre limpezi si curate.
Si totusi traim si aici! In mormintele astea tenebre si pline de zgomote stranii si reci, unde gasim intreaga noastra viata. Pentru ca moartea este viata nostra!
Si intr-o zi, dupa vreo 4 ani de chinuri infernale, petrecute intr-un cimitir viabil si zdruncinat de miscarile crunte ale sunetelor de cadaver, pasim cu durere spre Iadul lumesc : VIATA!
Plecam din cimitirul adolescentei noastre, pe care-l urasem atatia ani grei , pentru a intra fara sa vrem in infern…
Si ne mor visele, si si ne mor sperantele… iar noi traim !Ce oximoronic suna! Si totusi ma intreb uimita si descurajata : “ De ce am urat Cimitirul , cand in acest maine criptic si paradoxal intru cu alte lacrimi – mai amare ca oricand – in Infernul Vietii ?”
-28 martie 2003-