Suflet flamand

- lui Cristian Iordache -
Am invatat ca gandurile vorbesc intre ele cand oamenii nu au curajul sa incerce sa invete sa vorbeasca despre nefericirile si desertaciunile vietii lor …
Am invatat ca toti ne nastem cu un singur norisor de praf ascuns intre deziluzii si speram pana in ultima secunda sa vina cineva sa ni-l stearga… dar mereu amanam decizia de a lasa pe cineva sa o faca …
Traim in neguri amagirea propriilor vieti scaldate in abisurile unui lac care inca isi pastreaza imensitatea, desi parca toti pestii s-au zbatut intre sesns si nonsense pentru a ajunge sa cutreiere abisurile cele mai profunde …
Ne intrebam unii pe altii de ce nu avem curajul sa ne cutreieram propriile fiinte pentru a gasi jumatatea de suflet care sa stearga firisorul de praf de pe pantofii inimilor ….
Ne e teama de sufletele noastre, ne e frica de suferinte si neajunsuri, de deziluzii si de desertaciuni, de parca nu toate clipele s-ar sparge in secunde hoinare pentru a nu lasa nici un ciob sa isi reintregeasca vesnicia …
Ne e teama de noi. Prea teama sa nu ne descoperim in fata altora, din orgolii nemasurate sau din frica de apropiere … de parca inimile ne-ar cere vreodata voie sa iubeasca …
Incercam sa mascam sinceritatile si sa tragem linie acolo unde ne repetam neincetat ca este capatul de rand. Fara a intelege ca sufletele nu au markere cu care sa isi traseze despartirile …
Incercam sa zambim atunci cand inimile isi strang lacrimile in buchete de dureri si afisam zilnic mastile indiferentei sau ale fericirii atunci cand undeva, in buzunarul singurei realitati se ascunde iubirea. Dezamagirea. Sau doar Amagirea.
De parca nu ne-am cunoaste propriile ganduri si deziluzii, propriile trairi si amenintari.
Si da, incercam atatea cai de a respinge sentimentele, doar din dorinta de a arata ca puterea este singura care ne arata cat suntem de demni in fata vietii …
Si da, ajungem sa ne respingem si gandurile, si visele, si sperantele, si idelaurile …
Dar am invatat ca ceea ce nu pot niciodata sa resping este realitatea … o simt in fiecare cotlon de gand, in fiecare adiere de vant din suflet, in fiecare raza de soare care imi zambeste in diminetile in care imi calc pe orgolii si incerc sa descifrez mesajele sufletului meu …
Am invatat ca atunci cand nu vrei sa deschizi usa inimii, vine cineva si o sparge fara a te intreba. Si ajunge sa cladeasca in interior un intreg palat de sperante.
Fara sa vorbeasca, fara sa planga, fara sa ceara, fara sa rada, fara sa alerge, fara sa iti dea de ales … dar mai ales… fara sa VREA.
Am invatat ca ajungi sa iti cladesti nemurirea pe pamantul sufletului care asemeni tie, respinge realitatea si o condamna, care strange la piept dorinta de a trece prin viata cu fruntea sus. Am invatat ca singurul suflet care te merita este cel care iti spune ca nu vrea sa te merite. Ca singura inima care are nevoie de tine este exact cea careia tu ii spui ca nu are nevoie de tine … ca singurele cuvinte care merita spuse sunt chiar cele pe care nu vrei sa le spui …
Am invatat ca singurul drum care duce catre fericire este exact acela pe care tu nu ai curajul sa pasesti. Din teama de a nu suferi, din teama de a nu dezamagi sau pur si simplu din teama de teama …
Am invatat sa accept ca in viata mea pana si cioburile s-au spart pentru a reintregi increderea ca eu sunt singura picatura de roua care poate uda puterea de a crede in realitate.
Am invatat ca prieteniile nu se numesc prietenii!!! Ca aici este vorba despre “schimbarea valorii gramaticale a sufletului”. Ca aici substantivele se pot transforma in adverbe. Definitiv.
Adica .. prietenia se transforma in Tot atunci cand gandurile vorbesc intre ele.
Mda, chiar asa!!!