Mormant

Mă cheamă sufletul în umbră,
Mă vinde lacrima fugară!
Şi din tăceri ce-mi strigă mut
Durerea mă omoară…

Mormântul care doarme scump
Pe-un tainic şi tăcut Pământ…
În mine zece şi-i e dor
De blând suspin de trecător…

În faţa porţii ce se-nchide
`n zadar privesc şi-amar mă rog…
O lacrimă din ochi aş da
Pe tine, viaţă, să te-ntorc!

În negura de triste ceţi
Mormânt îndurerat m-aşteaptă,
Pe el o floare-aş vrea să pic
Să mor, să spulber soartă…

La geamul vieţii mai privesc
Să-mi mai văd cruda soartă.
Mormânt pustiu!din nou mi-e dor
De moartea blestemată!

Suspin mai dulce nu găsesc,
Lacrimă mai amară nu-i!
Blestemul primului cuvânt
Al cui e oare? Al cui ?

Mormânt curat şi-mpodobit,
Aşteaptă-mă-am să vin!
Căci blestemată-am fost la dor,
La moarte şi suspin.

Tăcere crudă şi amară,
mi-e dor de tine-n orice zi!
Privesc în urma vieţii-amare
Şi morţii-i cer ! „Nu vii?”
Suflet de dor şi trist amar
Din viaţă-mi azi se scurge…
Iubesc, dar în zadar răsar
Iubiri ce se vor stinge…

Doar un mormânt întunecat
Mai speră-n regăsire…
Doar `cel mormânt de dor şi chin
Mai plânge din iubire…

Doar cruda soartă ce-am ucis
Mă mai întreabă dacă
Cu vechiul meu destin de dor
Mormântul mă împacă!

Şi mă întorc… dar în zadar
Căci viaţa mi se scurge!
Destin amar şi plin de chin
Mormântul îmi aduce…

Eu am vândut a mea iubire
Pe-un gram de dulce vis…
Ca din mormânt întunecat
Am căzut în abis…

Dar moartea crudă ce-am primit
Din gramul de iubire
Amar destin ea mi-a vândut
Din dulcea fericire…

De am iubit o grea tăcere
Şi lacrimi tot mi-au curs
Al meu amar destin s-a stins
Şi crud mormânt mi-e scris…

O soartă fără pic de viaţă
Tăcere mi-a urzit!
Mormântul care zace-n ceaţă
Amară moarte mi-a trimis…

Un dor e-n mine şi greu arde
Şi-un ultim zâmbet moare…
Şi din tăceri de infinit
Viaţa vrea să-mi zboare…

Destin, din cruda viaţă, tu…
Veninul l-ai ales…
Morminte, unde azi să strig…
Să nu te mai găsesc?

O viaţă blestemată moare
Să dea unui rebel fugar
A ei tăcută fericire
Din moarte de hoinar.

O fericită soartă arde
Unui alt vis să se predea,
Căci un fugar soarta mi-a luat
Şi viaţa mea cu ea …

În `cel mormânt mi-a scufundat
O fericire crudă…
Ş `cel mormânt întunecat
A mea iubire udă…

De mine nimeni n-a-ntrebat
De-s vie sau sunt moartă.
Chiar dacă viaţa-mi fără ţel
A fost fără de pată…

Hoinar destin am aşteptat
Plângând în urma sorţii.
Dar cine lacrimă să dea
Pentru o soartă-a morţii?

Nicicând să vând durere n-am…
Căci mi-e doar mie dată…
Nu pot să strig cât mi-e de dor
De viaţă prea curată.

Dar o tăcere ca de plumb
Adâncul meu străpunge
Şi-n infinitul care-aşteaptă
O lacrimă se duce…

Un ultim glas mă strigă iar
Un „bun rămas!” să-mi spună
Şi `cel mormâmt întunecat
Soarta-mi face cunună…

La poarta ultimului drum
Amară mi-este soarta,
Doar lacrima ce ochii-mi plâng
Închide veşnic poarta!

În trenul amintirii nimeni
De mine-n treacăt n-a-ntrebat
Căci nimănui în astă lume
De mine … nici că i-a păsat!

Am părăsit a vieţii floare
Şi lacrimi nimeni n-a vărsat,
Căci mulţi duşmani la zeci hotare
Moartea-mi amară-au aşteptat…

Atâta de la viaţa crudă
Eu am cerut demult :
O lacrimă a celui care
Blestemul mi-a vândut!

Să mor damnată la suspin
Cu toţii vrut-aţi oare?
De ce o lacrimă măcar
Ca amintire…nimeni n-are?

De ce o crudă soartă moare
Şi din adânc suflet se scurge
O ultimă reminiscenţă,
Un ultim crud tăciune?

De ce o viaţă să nu am
Să nu găsesc credinţă?
În care lacrimă, Tu, Doamne,
Ai pus a mea dorinţă?

În trenul vieţii mele crude
Tu lacrimi ai tot pus mereu.
Nicicând hoinarul ce e-n mine
Nu va muri- doar Eu!

Eu nu contez şi n-am contat
Căci sunt hoinar pustiu.
Un suflet fără de cuvânt, un infinit de chin…

La viaţă nu m-ai condamnat,
Isuse nemilos!
Unde să strig, să cer în plus
O zi măcar?mai are rost?

Degeaba lacrima îmi curge
Şi tot degeaba mai suspin…
La crudă moarte-s condamnată,
La spini şi la venin…

Un singur loc pe lume astăzi
Mai vrea să mă primească,
Un singur loc mă cheamă azi
Durerea să-mi topească.

Un singur drum îmi mai rămâne
Din crudul infinit.
Un singur drum de dor şi chin:
Al morţii crud destin…

Căci nimeni nu s-ar îndura
Lacrima să-mi topească…
Pe nimeni n-ar interesa
Moartea să mi-o strivească.

Nu are rost să sufăr iar
Ca la-nceputul vieţii…
Căci nimeni n-ar încerca iar
Să stingă-obscurul ceţii.

Nimic pe lume n-a rămas
Să plângă după mine…
Căci toţi ce m-au iubit s-au dus
Mormântul să-mi aline…

Degeaba lacrima-mi se scurge
De trista despărţire.
Căci singurul adânc cuvânt
E moartea- crudă amăgire.

Şi din tăcerea ce-am atins
Nu-i nimeni să mai strige…
Căci poata vieţii mi s-a-nchis
Când fericirea-mi plânge.

Las totuşi sorţii un cuvânt
De dor şi chin amar,
Căci lacrima ce-am căutat
mi-a fost tăcut hoinar.

Un om fără vreun pic de milă
Ai fost, Tu, Doamne, pentru mine,
Căci nici măcar un strop de chin
n-ai vrut să-mi iei la Tine!

Tu mi l-ai dat pe tot să-l beau
Şi nepăsându-ţi iar îmi ceri…
Ce bani să-Ţi dau, eu ce să am
Când Tu din soartă-mi iei?

Dar crud destinul meu cândva
La poarta Ta va bate…
Vei auzi al meu amar
Ce plânge zi şi noapte.

De ce să dau a mea viaţă
Pentru un strop de-amar venin?
Tu, Doamne, pic de milă n-ai
Pentru un suflet plin de chin?

Dar Tu m-ai blestemat la dor
Şi singur eu rămân de-acum…
Hoinar mi-e sufletul de dor
Plecând pe-un ultim drum.

Mai doare încă amintirea
Ce-n urma mea o las plângând…
Dar soarta crudă ce mă strigă
Nu pot s-o mai ucid tăcând!

mi-e greu amarul să-l ucid
când moartea mi-e aproape…
tăcut blestem m-a-ntunecat
şi plâng damnat la moarte.

Tăcerea iar îmi arde trupul
Căci focul ce s-aprinde crud
Destinul meu pe tot îl arde
Din mine va rămâne scrum …

Din soarta ce mi-a fost trimisă
Nu pot tăcere să vă vând,
Hoinarilor, damnate umbre,
De ce mă vreţi murind?

Cuprind o tainică vecie
Şi-o lacrimă mi-e astăzi soarta…
O ultimă fugară noapte
Ucide viaţa mea şi moartea…

Dar las destinul să mă strige
Să mă întorc din nou în lume…
Ştiu că nimic nu am pierdut
Şi nimic nu-mi rămâne.

Să regret cruda mea viaţă
Am încetat demult…
Căci nimeni nu mă va-nţelege
Când eu voi fi pământ…

Am fost un laur blestemat
Şi lacrimi m-au udat.
Pe-acest pământ întunecat
n-am trăit..am cedat!

Rost nu avea să pătimesc,
Să mă-njosesc, să plâng…
Căci lacrima ce mi-a picat
A zburat ca prin vânt…

Am încercat să spun „Adio!”
Dar n-am putut nicicând…
Prea mult am pătimit cândva
Să mai cred în cuvînt…

Şi de ce soarta s-o aduc
În mrejele iubirii?
Când nimeni nu m-a întrebat
Adresa fericirii?

Ce crudă soartă să aştept
Să-mi bată iar la poartă?
Unde să merg, Isuse blând
Să mai îngenunchez o dată?

Să mă mai plâng nu are rost,
Căci de durere-s plină…
Amarul vieţii mi-e strivit
Şi nimeni nu se-nchină.

La poarta Ta, Isuse scump,
Nu pot din nou să bat.
Că-n viaţă, oh, nicicând n-a fost
Trecut mai blestemat…

Decât să-mi bată iarăşi răni
Să-ndur din nou dureri,
Mai bine plec către mormânt
Să caut iar… tăceri.

Nu pot să mai întorc o zi
Din cruda vieţii soartă,
Căci lacrima-mi demult a stins
O soartă blestemată.

Nu vreau să caut iar iubire
Sau să cerşesc un zâmbet,
Căci tot degeaba pătimesc
Dacă nu pot să cuget.

Nimic ca să regret nu vreau
Căci nu păstrez cuvinte
Şi nici tăceri să ard nu vreau
Să putrezească prin morminte…

Nu are rost să mai blestem
Întregul meu destin…
Dar ARE rost să mor acum
Damnată la suspin…

Rost are pentru tot ce-am dat
Unui hoinar ce m-a trădat,
Rost are azi să mor sperând
Când ştiu că n-am cedat…

Iubirii-am dat tot ce-a cerut
Şi n-am vrut de la viaţă
Decât o lacrimă amară
Ce să se piardă-n ceaţă.

Nu am cerşit priviri de dor
Şi n-am vrut fericire…
Ci doar un strop din viaţa asta
Un strop doar .. de iubire…

Dar nmeni nu m-a înţeles
Şi nimeni nu mi-a spus
Că drumul meu demult s-a stins
Şi fericirea mea s-a dus…

O viaţă am trăit… puţin!
Dar vă las voauă rostul meu…
Căci din adâncul infinit
Nimic nu e mai greu…

Decât să mori e dureros
Când ştii că nimănui nu-i pasă…
Decât să mori e cel mai greu
Când ştii că viaţa, chiar şi grea … te lasă…

E greu să plângi amara soartă
Şi nimeni să nu vadă
Că lacrima ce curge greu
e-atât de pură şi curată.

Dar lumea nu a înţeles
Că eu sunt doar o umbră.
Toţi m-ai lovit si mor pe rând
Tăcerile-mi din umbră…

Nu vreau să vărs lacimi amare
Pentru o viaţă ce-am pierdut…
Nu vreau să Te urăsc, Isuse,
Căci Tu m-ai renăscut!

O grea speranţă-ai pus în mine
Dar toţi m-au condamnat la chin.
Din sufletul ce l-ai rănit
A curs decât venin…

Degeaba aş mai plânge astăzi
Degeaba viaţă-aş cere mut
Căci nimeni nu mi-ar înţelege
Tăcerile-mi de plumb.

Nu-i nimeni la mormânt să plângă,
Căci toţi mi-au săpat fericirea,
Şi din grădina vieţii mele
mi-au smuls toată iubirea…

să strig la Tine mi-e prea greu,
căci nu m-ai înţeles…
ce rost ar mai avea acum
un ultim interes?

Căci viaţa mea n-a însemnat
Nimic pentru cei care
Din infinit au alergat
Cu lacrimi să m-omoare…

Ei m-au trădat nepăsător
Când soarta mi-au ucis…
Iar fericirea pentru mine
e-un lucru interzis…

nici viaţă numai am acum
Căci soarta m-a ucis…
Şi tot bătând la poarta sorţii mele
Doar moartea mi-a deschis.

Şi din durerea ce-am cules
Nimic nu a pierit
Şi nici o lacrimă măcar
Din infinit nu a murit.

Căci nimeni nu m-a întrebat
Dacă sunt oare pură.
Nicicând, un suflet blestemat
n-am fost… crescut din ură…

dar viaţa n-a fost pentru mine
şi locul meu nu este-n lume…
un singur drum îmi mai rămâne
şi glasul morţii să răsune…

un suflet care n-a murit
şi cântecul ce-l plânge…
un cântec ce demult a fost…
amar şi trist tăciune…

un singur loc pe lume azi
mă mai primeşte încă…
este mormântul ce-am udat
cu lacrimi ce usucă…

o viaţă crudă m-a ucis,
o viaţă mi-a murit…
o moarte am şi un mormânt
singuri ce m-au iubit…

un drum îl am, un drum găsesc…
un drum ce moare-ncet…
un ultim „bun rămas!” mai spun
un suflet pur, nemângâiet…

un singur loc, o singură speranţă,
un ultim drum şi-o primă grea viaţă…
un ultim glas, o primă adiere
un ultim loc şi-o primă înviere…

mormânt de dor m-aşteaptă la hotar
şi-o lacrimă amară iar suspină
de dorul vieţii ce-am pierdut
mormântul mă alină…

un singur drum mi-a fost urzit
de cruda fericire,
un singur drum ce m-a pierdut
în cruda amăgire…

mormântul care m-a chemat
din nou mă strigă crud,
căci singurul hoinar rebel
este mormântul surd…

n-am auzit decât un strigăt
al morţii care m-a urât
nimic, nimic în astă lume
n-a fost mai fericit…

un ultim „bun rămas!” am spus
şi-o ultimă iubire,
un ultim glas aud din cer…-
„mormânt de fericire”…
(10 iunie 2002)

Duşmănie

Mă nimiciră-n noaptea tristă,
În lanţuri mă legară şi în lanţuri
Pornii pe drum la răstignire
Spre moarte şi spre nemurire…

Un neam întreg se năpusti
Asupră-mi, să m-omoare…
Din ceas în ceas eu suferii
Din ce în ce mai tare…

Părinţi şi fraţi mă-nconjurară
Şi-n loc să plângă ei au râs…
Şi azi ura lor mă-nfioară,
Când văd din nou pe lume plâns…

Cu mic cu mare mă târâră
Pân ` la mormânt să mă îngroape…
Nevrând să mor ei mă vârâră
În negura de după şoapte…

Şi fiecare om în parte
c-o piatră crâncen arunca
spre mine… la moarte să mă ducă
şi în mormânt mă cufunda…

nevrând să intru vie-acolo
le-am spus să mă omoare mai întâi;
dar nu … n-au încetat… m-au vrut rănită
şi-apoi eu să privesc spre căpătâi.

Mă nimiciră, mă loviră,
Cu pietre şi cu vorbe rele…
Ca un Isus mă răstigniră,
Dându-mi să beau amar şi fiere…

Mă prinseră din nou în lanţuri
Şi-mi spuseră să mă ridic…
Căci în genunchi eram căzută
Ca ramura unui finic…

m-au chinuit în lanţuri grele
şi m-au bătut neîncetat…
îmi prinseră cuie în piele
şi „bun rămas!” ei mi-au cântat!

Nevrând să plec din astă lume,
Un duşman crud şi nemilos…
Îmi strânse lanţurile bine,
Şi în genunchi mă puse jos.

Mă săgetară cu putere
Cu groaznice cuvinte şi un dureros fior.
m-au ridicat apoi ca să mă-mbete
cu fiere… şi-am băut de şapte ori.

Eu îi priveam cu îndurare
Îi imploram să mă omoare,
Dară ca să-mi rămână fiecare
Prieten, nu duşman şi leu.

Râseră crud când m-auziră;
Şi zgomote făcură-apoi…
Dorind să-mi umezească soarta
Mai mult ca-n urma unei ploi.

Din nou mă puseră în fiare,
Din nou pe cruce mă suiră
Şi iarăşi îmi cântară tare
Acelaşi cântec fără milă…

Mă unseră apoi cu jale şi pelin
Şi-un dor îmi puseră in piept…
Şi-un nor se-ntunecă într-un suspin
Şi-un altul clocoti ca vinul fiert!

Îmi prinseră şi spini în păru-mi
Ce nu demult era frumos…
Îmi răstigniră rostul vieţii
Pe crucea fără de folos…

Îmi puseră pe gură fier
Încins ardea pe-a mele buze fripte…
Şi din mulţime un mişel
Veni să-mi bată coastele strivite.

Răcnii de crâncena durere,
Dară mă puseră mai rău:
În cuie îmi bătură trupul
Şi-n lanţuri mă încătuşară greu…

Plângeam durerea vieţii mele frânte,
Şi lacrimi calde se scurgeau…
Tot trupul îmi era doar sânge,
Cu mine chiar şi stelele plângeau…

m-au răstignit fără de vină
pe crucea sfântă, fără pată…
mi-au smuls şi haina de pe mine,
au spus că-s veşnic vinovat.

Am vrut să cer un strop de rouă
Să-mi ude buzele măcar:
Fierul-pârlise pe-amândouă
Şi doar un strop de apă le ceream.

Şi-atunci mi-au dat să beau ceva…
Amar şi negru şi încins…
Eu am gustat într-un suspin
Nu era apă … ci venin!

mi-au râs din nou în faţă… iar
m-au săgetat cu suliţi mii …
m-au tot bătut cu palme grele,
mi-au pus în păr mii de făclii…

am plâns din nou amarul vieţii mele
şi iarăşi le-am cerut să mă omoare…
m-au săgetat priviri mistuitoare
şi mi-au răspuns c-un rânjet infernal.

mi-au spus că n-am să mor de-acum
c-or să mă pătimească pentru veci…
i-am implorat, de nu, să mă coboare
şi de pe cruce am să merg spre veci…

nu m-au lăsat; din nou trupul mi-au străpuns
şi-un geamăt surd atunci am scos…
şi m-au lăsat pentru o clipă
să plâng cu sufletul meu ros…

le-am cerut iar apă să imi dea;
şi mi-au promis atunci c-o să-mi trimită.
i-am implorat din ea ca să nu bea
să aibă milă de-o viaţă pătimită.

m-au pus ca să privesc spre dealul `cela…
de unde m-au minţit c-avea să vină
cel care să-mi aducă picurul de apă,
însă când am privit… am văzut zarea plină:

venea abia mergând, urcând cu greu,
spre crucea-aceea, lângă locul meu…
o-ntreagă lume şi-un întreg popor:
preieteni, rude, fraţi, surori.

Mi le-aduceau pe toate-odata
Să mi le-omoare-n ochii mei,
Să-i pătimească-n chinuri grele
Ca şi pe mine … şi pe ei…

Pe rând mi-i spuseră pe nume
Şi-apoi mi-i chinuiră greu…
Şi un prieten mi-l puseră-n grabă
Să care-n braţe tronul meu…

Îl omorâră şi pe el…
l-au chinuit mai groaznic,
i-au dat şi lui, asemenea mie
venin şi fier şi-un foc năpraznic.

Pe toţi, pe rând mi-i omorâră
Strivindu-mi inima şi viaţa…
Din ce în ce mă biciuiră
Mai mult decât lumina ceaţa…

Când toţi pieiră-rând pe rând-
Rânjiră criminalii…
Din nou mă săgetară-n coaste
Şi îmi dădură patimi…

Unul din ei se îndreptă
Deodată înspre mine
Şi-o sabie mi-o împropti
În inima din mine!

Atunci am spus un ultim gând…
Către al meu Părinte:
„Tu, Tată, vezi-mă cum sunt,
Cu buze arse, fripte!

Primeşte-mă acolo sus,
De am vreo vină, iartă-mi!”
m-am dus… m-am dus şi m-am tot dus…
pân` ce-am ajuns departe!

Departe-n lumea celor drepţi,
A umbrelor şi-a morţii,
mi-am întâlnit al meu amar
dar l-am trişat…l-am pus într-un mărgăritar…

duşmanii rămaseră muţi…
văzând viaţa-mi cum moare,
şi mi-au trimis câte-un surâs…
un rânjet crud, ce doare…

m-am depărtat atunci de ei,
poate-i mai bine aşa.
Sunt fericiţi, se cred chiar zei,
Dar au rămas tirani în amintirea mea.
(18 nov 2000)